Epoci și demoni

   Fiecare epocă cu moda ei: în comunism, supapa prin care reușeam să mai scăpam de urîtul, ticăloșia și prostia vremurilor erau bancurile. Mai ales cele politice. Nu era zi de la Domnul fără un banc nou. Cele mai multe - de bună calitate. Subtile, curajoase, revigorante.

   Acum, că sîntem liberi și democrați, nu e zi fără cîteva e-mail-uri abisale care sa ne atragă atenția asupra pericolelor care ne pasc țărișoara și neamul: țiganii-rromi sau invers, ungurii cu sau fără Csibi, cardurile cu sau fără cip, UE cu cohorta de norme, legi și indicații care mai de care mai deznaționalizante, sectele, evreii, arabii, masonii, mormonii, hormonii! Unui întreg univers  care complotează împotriva noastră îi răspunde un cor la unison care plînge, plînge, plînge... 

   Nu e ciudat? Cînd eram sub dictatură rîdeam. Liberi - ne smiorcăim. Atunci știam cine e vinovatul de starea proastă a nației și-l uram la unison. Azi avem o panoplie impresionantă de vinovați și suspinăm polifonic a neputință mioritică. Numai un sfert din energia și timpul irosite pe e-mail-uri naive trimise și retrimise ad nauseam dacă l-am folosi pentru a ne vedea de treabă și a ne uita puțin mai critici în oglindă, am reuși, poate, să propășim. Adică să mergem înainte. Dacă nu, atunci vom continua să răscolim demonii trecutului, fie adunați de prin cărticele de cuib, fie de prin manifeste utopice, cu aceeași abisală și neaoșă ineficiență mîndră și neatîrnată!

            Despre modernitatea actului didactic

            Nimic mai vechi decât noul: încă de pe vremea cînd omul era doar un proiect, divin sau nu (fiecare alege), descendenţa lui s-a ostenit să facă aceleaşi lucruri altfel: să inventeze. Sau măcar să inoveze. Menirea părinţilor de a-i învăţa pe copii cum să se descurce în viaţă este, fără înoială, cea mai veche meserie a lumii. Indiferent de ce cred unii!

            Odată cu apariţia mentorului, a maestrului spiritual, a dascălului, fie acesta instituţionalizat sau nu, a apărut şi ştiinţa care să-i arate calea, care să-i conducă demersul pe un drum al eficienţei, al reuşitei. Pedagogia, numită aşa sau altfel, este, poate, prima formă de logos organizat pe care omul a agregat-o întru imitarea demersului divin principial. De la întîiele seturi de porunci şi pînă la algoritmii de învăţare cei mai sofisticaţi, omul s-a simţit dator să elaboreze strategii, tactici, metode de învăţare supuse, generaţie după generaţie, schimbării, reformării, înnoirii şi, evident, negării! Nimic din ceea ce este valid azi nu va mai fi aşa mîine, iar poimîine, mîinele va fi detronat. Singurul care se încăpăţînează a răme acelaşi este învăţăcelul: neascultător, indisciplinat, neinteresat de marile adevăruri pe care i le dezvăluie sacerdotal dascălul, veşnic pus pe şotii, izvor nesecat de întrebări incomode dacă nu de-a dreptul impertinente, mereu dornic de a învăţa ceva, dar întotdeauna altceva decît i se predă în acel moment!

            Sublim paradox: singurul care cugetă neîncetat asupra propriei condiţii este dascălul. El doreşte să fie cât mai bun, să obţină rezultatele cele mai bune, să formeze o generaţie de mîine cît mai demnă de a-i urma. Această cugetare e rodul perpelirilor intime la care el se supune în lungile ceasuri ale zilei, atunci cînd nu se află în preajma discipolilor săi. Un singur lucru uită maestrul să facă: să-l întrebe şi pe discipol ce părere are! Să-l ia şi pe el părtaş frămîntărilor, încruntărilor, naşterilor chinuitoare ale minţii lui iubitoare. Căci de un singur lucru nu se îndoieşte maestrul: de faptul că el şi numai el ştie ce e mai bine pentru elev. Că el şi numai el îi vrea binele, atît de mult încît, de multe ori, i-l şi ia. De tot!

  Guvernul Boc sublimează în absolut imbecilitatea, ticăloşia şi servilismul. El nu este decât o nefastă prelungire prezidenţială, tot atât de utilă României pe cât a fost Japoniei cumplitul seism de 8,9 grade!

În armată era o vorbă: funcţia doboară gradul. Azi, zicerea se cere adaptată: funcţia doboară raţiunea.

În democraţie, majoritatea decide. Ca să-şi rîdă de noi, parcă, istoria e plină de exemple în care majorităţile s-au înşelat, dreptatea fiind de partea celor puţini. A se reciti Lăpuşneanul!

”Adevărul/dreptatea e la mijloc” – un clişeu cu mari şanse de a fi nimic altceva decît o biată formă fără fond. Exemplu pentru majoritari (vezi paragraful anterior!): lipsirea de un drept nu poate fi în acelaşi timp şi ilegală şi scuzabilă! E numai una!

Există iertare fără uitare? Iată o întrebare care împarte omenirea în două ere…

“Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?” (Matei 5, 46)

   În pagina Pluralia găsiți o amplă prezentare a scriitoarei Elena Buică. Cine crede că românii de peste mări și țări își uită limba și rădăcinile, găsește aici un frumos contraexemplu care nu este excepția!

   Românii de dincolo sînt necesara contrapondere a deziluziei noastre, a celor de aici: dragostea lor pentru pământul care i-a zămislit compensează scepticismul care ne invadează sufletele, optimismul lor vine să aline întrucîtva deznădejdea pe care ne-o fac cadou cei pe care i-am investit cu speranțe, iată, deșarte. Chiar dacă uneori nu putem rezona empatic cu frații noștri de departe - pe care-i consierăm mai norocoși decît noi sub unele aspecte - ne bucurăm să îi citim și să-i știm, totuși, aproape!
   Îi rog pe prietenii mei care trăiesc în lumea largă să-mi scrie... Ce vor, simt, văd de acolo, de unde se află, în legătură cu țara care a fost, și poate mai este încă, și a lor. 

   Doru Gînscă, plecat la începutul anilor '90 în Canada, îmi scrie: 
  

Frumos scris… Da, ne doare sufletul că am plecat, dar mai mult decât orice, ne doare pentru ce auzim că se întâmplă acum la voi.

   Celor care întîmpină dificultăți în a-și înțelege și iubi semenii, le dedic acest imn intonat de către un cîntăreț al străzii, un soi de automarginalizat care poate impresiona la lacrimi un stadion întreg atunci cînd își binecuvintează patria care nu l-a iubit foarte tare!

http://www.youtube.com/watch?v=8ArRTsaYY44&feature=channel

   Grandpa Elliott este un negru din New Orleans... Un minoritar... Un om care cînta în stradă... "Doamne, binecuvintează America, dulcea mea casă!"...

P.S. Îi rog pe cititorii din Thailanda, Ungaria, Danemarka, Rusia, Franța, Canada, Statele Unite, Macedonia, Italia, Germania, Suedia, Marea Britanie etc. să-și dezvăluie identitatea. Evient, dacă doresc acest lucru. E o rugaminte izvorîtă dintr-o firească, zic eu, curiozitate. Pentru aceasta, pun la dispoziție adresa mea: gabrieleiffel@gmail.com

Vă mulțumesc pentru orice sugestie sau critică! Nu promit să mă îndrept, ci doar să-mi pese!

Despre productivitate, buget, bugetari şi guverne…

E la modă discuţia pe teme economice. Şi musai financiare. Dacă profanul are o scuză – colportează şi el ce aude în dreapta şi-n stînga -, specialistul, politicianul cu răspunderi în domeniu, finanţistul, care va să zică, nu mai au scuze pentru confuzia care le bîntuie nuca cerebrală: ”Bugetarii nu produc, consumă, zic ei. Şi anume, din ceea ce produc muncitorii, productivii!”

Pe de altă parte, mai tot omul educat a auzit că informaţia este o marfă, şi încă una de valoare. Printre rudimentele de cultură economico-financiară ale populaţiei cu bac + 3, 4 sau 5, figurează şi clişeul potrivit căruia şi sănătatea este o marfă. Ba chiar şi securitatea naţională. Ei, dar furnizorii de informaţie, de sănătate, de securitate sînt bugetari, deci... neproductivi. Adică un informatician care produce un soft şi-l vinde pe piaţă contra unei sume de bani este productiv, un profesor care produce un informatician, nu mai e productiv. E bugetar. Suge sîngele bizonului carpatin productiv. La fel şi un medic, tot bugetar, deci tot neproductiv.

Acest talmeş-balmeş din minţile uşurele ale guvernanţilor este întreţinut de către o masă de votanţi frustraţi care fie că nu s-au avut bine cu şcoala, fie că sînt dezamăgiţi de un stat-lipitoare care, cu adevărat, suge sîngele întreprinzătorilor particulari şi care, pentru a-şi acoperi neputinţa endemică, dă vina pe sectorul bugetar. Trist este că oameni de condiţie intelectuală superioară cad victimele acestui raţionament criminal.

În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, Japonia nu a investit mai nimic în industrie, ci în învăţămînt. Şi-a trimis tineretul la studii în Europa, în Statele Unite şi l-a şcolit pe bani grei ca să se întoarcă acasă cu marfa cea mai scumpă şi de departe cea mai... „inepuizabilă”: inteligenţa! Abia apoi, acest tineret, tobă de carte şi de know-how în cele mai diverse domenii, s-a pus pe treabă şi a produs miracolul japonez. Dacă şi la ei s-ar fi aflat la guvernare imbecili care să fi crezut că bugetarii sînt neproductivi, Japonia ar fi rămas la acelaşi PIB de 38 de dolari pe cap de locuitor cît avea prin 1945.

Bugetarii fac parte din ceea ce se numeşte, în termeni economici, sectorul terţiar, al serviciilor. El se subîmparte în sectorul serviciilor comerciale şi cel al serviciilor noncomerciale. Dintre acestea din urmă, fac parte învăţămîntul, sănătatea, securitatea naţională şi altele. În toate statele dezvoltate ale lumii, sectorul terţiar este de departe cel mai dezvoltat şi cel mai „populat” în forţă de muncă. Sectoarele primar şi secundar sînt cele care produc bunuri materiale, e drept, dar tot ele sînt şi cele care consumă materii prime din ce în ce mai scumpe şi mai rare, şi care poluează ori distrug mediul ambiant. Sectorul terţiar este mult mai puţin dependent de resurse materiale, materia primă de bază fiind inteligenţa umană care, pînă la proba contrarie, este inepuizabilă. [Asta le „ei”!...] A considera aceste servicii ca fiind neproductive, cu alte cuvinte a considera că productiv înseamnă numai aducător de bani peşin în mod direct, înseamnă a fi analfabet! Că e plină ţara de astfel de indivizi, treacă-meargă, dar prezenţa acestora în fruntea instituţiilor politice este o crimă. Nepedepsită. 

Încă!

La mulți ani, dragi prieteni!

Pentru cei ce au timp și chef, cîteva urări audio și video...


http://www.youtube.com/watch?v=bWer9wLL4c0
http://www.youtube.com/watch?v=8lYclKZq4Nc
http://www.youtube.com/watch?v=x-pKd0Yi8Pk
http://www.youtube.com/watch?v=0cY9Ts9bsI4&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=jGXV6bmm7xI
http://www.youtube.com/watch?v=O6txOvK-mAk&feature=related  - aici, pianul e doar un pretext sub degete de geniu!
http://www.youtube.com/watch?v=DYRZOEzoOgQ
http://www.youtube.com/watch?v=4LL9IGEqjdE&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=Funp7JTWp2A
http://www.youtube.com/watch?v=2LyRKjFvCHY&feature=related - o Traviata de aur: Beverly Sills
http://www.youtube.com/watch?v=CmcG8fcVWkk&feature=related - si o alta: Maria Callas!

Muzica să ne salveze!

Mulțumesc:

• Lui Dumnezeu pentru că mi-a dat sănătate să mă pot bucura, în ordine, de o familie frumoasă, de prieteni buni și statornici, de o slujbă ce-mi aduce fericirea de a întîlni și a lucra pentru oameni inteligenți și frumoși!

• familiei mele, rațiunea supremă a ființării mele pe această lume. Acum înmulțită cu Mara-Elena căreia îi doresc să-și strîngă-n brațe, sănătoasă, strănepoții și să joace veselă la nunțile lor (la care să mă invite și pe mine, de-oi fi prin preajmă!)
• prietenilor mei, nu puțini, care îmi umplu casa și inima cu prezența lor, cu înțelegerea, răbdarea și generozitatea de care nu-s întotdeauna vrednic.
• tuturor celor care mi-au furat, mie și soției mele, în ultimele șase luni, o sută de milioane vechi, oferindu-i astfel bunei mele mame prilejul de a-mi împrumuta bani ca să-mi achit ratele și facturile restante. 

La mulți ani, dragii mei!

Acum 21 de ani, în ziua de 23 decembrie 1989, trei înscenări criminale s-au așezat la temelia legitimității noii puteri „emanate” de către revoluția-lovitură de stat:

-          În zorii zilei, 40 de militari ai unității 0865 de la Cîmpina au fost măcelăriți de către militarii care apărau aeroportul Otopeni. Cei dintîi fuseseră chemați să apere aeroportul atacat de așa-zișii teroriști, celor din urmă li s-a ordonat foc asupra camioanelor care transportau... „teroriști”! Înscenare tipică și asmuțire a unor militari împotriva unor camarazi de-ai lor cu unicul scop de a crea panică și de a justifica noua putere emanată. Celor 40 de militari nevinovați li s-au alaturat 8 civili care soseau la Otopeni într-un autobuz ce transporta personalul angajat al aeroportului. Cele 48 de victime au zăcut pe cîmp cu stigmatul nedrept de teroriști!

-         Un scenariu similar, de o perfidie criminală, a făcut 8 victime din rîndul trupelor USLA. Generalul Militaru, proaspăt numit ministru al apărării naționale de către Ion Iliescu, ordonă colonelului Ardeleanu, comandantul Unității Speciale de Luptă Antiteroristă, să trimită blindate în sprijinul Ministerului Apărării, atacat, vezi-Doamne, de teroriști. Același general criminal Militaru insistă să fie chemat, în fruntea comandoului USLA, însuși colonelul Gheorghe Trosca, șeful statului major al trupelor USLA. Deși, în timpul misiunii, s-a păstrat permanent legătura radio și telefonică între blindatele USLA și sediul Ministerului în care se afla generalul Militaru, asupra celor 3 blindate venite să apere ministerul s-a deschis foc nimicitor. Colonelul Trosca moare, alături de alți 7 camarazi.  Cine a tras? Militari aflați și ei în dispozitivul de apărare al Ministerului Aparării, cărora li s-a ordonat foc împotriva "teroriștilor" care sosiseră în cele 3 blindate! Crimă cu premeditare! Cei 8 membri ai USLA au zăcut în stradă cîteva zile, trupurile lor au fost batjocorite de către cetățenii indignați, capul colonelului Trosca a fost detașat de trup și așezat pe un cauciuc cu o țigară în gură. Unii au urinat pe el!

-         În aceeași seară, mai cad încă 5 victime ale răzbunării generalului criminal din fruntea armatei române: generalii Nuță și Mihalea, arestați de noua putere pentru a fi participat la represiunea de la Timișoara, precum și cei 3 membri ai echipajului elicopterului care trebuia sa-i transporte pe prizonieri, condus de locotenent-colonelul Nicolae Tudor. Împotriva elicopterului s-a deschis foc de la sol. Acesta s-a prăbușit și a explodat, pasagerii murind instantaneu.

Trei diversiuni bazate pe același scenariu care avea sa fie leit-motivul revoluției: militari români care trag în alți militari români crezînd că omoară teroriști. Cine dorește amănunte, le poate găsi în presa vremii precum și în nenumăratele cărți scrise pe această temă. Printre cele mai recente, două semnate de ziaristul Grigore Cartianu: Sfârșitul Ceaușeștilor și Crimele revoluției, apărute anul acesta la Editura Adevărul.

Bunic!

   Cui îi cresc neuronii?

   http://voxpublica.realitatea.net/stiinta/jogging-mental-sau-ce-vreau-sa-propun-cu-blogul-asta%E2%80%A6-7546.html

   La adresa de mai sus puteți citi un articol mai vechi semnat de Mihnea Boștină. Invitația din final este ea însăși o concluzie: orice asemănare cu personaje vorbitoare se face pe riscul autorului!

   Va sugerez lectura unui articol interesant semnat de Mihnea Boștină:

   http://voxpublica.realitatea.net/life/arsenic-si-bacterii-vechi-55974.html

   Autorul este cercetător în domeniul biologiei moleculare la Harvard Medical School.

Mîndria de a fi…

MÂNDRÍE, mândrii, s. f. 1. Sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. ♦ Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire. 2. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare. (DEX)

   În română, cuvîntul derivă din slavul mondru, inţelept, prudent, orgolios, frumos etc…

   În contextul în care-l voi plasa mai la vale, cuvîntul cu pricina are drept corespondent francez pe fier care, la origine, desemna calitatea unui animal de a nu se lăsa uşor îmblînzit, abia mai tîrziu sensurile evoluînd către zona laudativă – demnitate, respect de sine etc. În engleză, proud desemnează, la origine, o persoană mulţumită de sine, de propriile înfăptuiri sau de ale cuiva cu care se simte solidară.

   De ce aceste precizări acum? Este frecventă sintagma « mîndria de a fi român », mai cu seamă în preajma zilelor festive cum e cea de azi. Or, plecînd de la definiţia din DEX, nu văd de ce ar fi justificat acest sentiment în contextul în care un individ nu are nici un merit în faptul că s-a născut în sînul unei comunităţi etnice oarecare. M-am născut român fără să fi fost întrebat dacă vreau asta, prin urmare, alegerea neaparţinîndu-mi, nu am nici un merit şi nici vreo vină.

   Dacă e vorba de solidaritatre, de o mîndrie colectivă, atunci lucrurile se complică. Solidaritate cu ce? Cu ipoteticele infăptuiri măreţe ale neamului? Sînt acestea exclusiv bune, frumoase, demne de respect? Făcut-au românii numai lucruri bune în istorie? Şi toţi? Şi dacă da (prin absurd), sînt eu îndreptăţit să mă mîndresc cu faptele altora? Oare nu ar trebui să iau în calcul în primul rînd propriile fapte? Ce merit am eu că o seamă de elevi sînt premiaţi la olimpiade internaţionale? Că o mînă de sportivi obţin medalii la un moment dat? Că un savant român a inventat sau a descoperit ceva? Pot fi mîndru, în calitatea mea de român, de realizările altui român, numai şi numai dacă am contribuit cu ceva concret la acele realizări. Numai simplul fapt că împărtăşim aceeaşi cetăţenie nu-mi conferă în nici un caz dreptul de a fi mîndru de succesele unui concetăţean.

   Să fiu mîndru că sînt contemporan cu cineva anume? Iată o listă posibilă: Mircea Cărtărescu, Eugen Negrici, Nadia Comănici, Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Radu Beligan, Gheorghe Hagi, Gigi Becali, Loredana Groza, Emil Constantinescu, Miron Mitrea, Traian Băsescu, Emil Boc, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Corneliu Vadim Tudor, Roberta Anastase, Elena Udrea, Crin Antonescu, Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc, Andrei Şerban, Andrei Pleşu, Doina Cornea, Ana Blandiana, Aura Urziceanu, Andrei Marga, Johnny Răducanu... În afară de faptul că sînt români, toţi cei enumeraţi au prea puţine lucruri în comun. Pentru mine, ca individ, fiecare dintre ei face parte din lumi diferite şi se pot agrega cu greu într-o entitate de care să pot fi mîndru. Luaţi în parte, însă, mulţi dintre ei sînt demni de toată stima, dar NU faptul că sînt români îi face să fie aşa, ci propriile lor înfăptuiri în literatură, teatru, muzică, sport, politică!

   Azi, primul ministru a fost huiduit. Tot azi, s-a încălcat, oare pentru a cîta oară, constituţia. Ziua naţională a României! A cui Românie?

   Nu ştiu dacă am dreptul să fiu mîndru de ceva. Oricum, nu de a fi român!

   P.S. Un nou sondaj în subsol...

O alegorie de sofisme imbecile, de n-ar fi de-a dreptul criminale: Manifestul partidului comunist de Karl Marx.

   Dacă are cineva vreun dubiu, la adresa de mai jos se poate citi textul cu pricina:
   http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/index.htm

   Iată o simplă mostră de sofism în care imbecilitatea pură se sublimează pestilențial în ticăloșie:
  
    "Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de producţie. El aude că uneltele de producţie urmează să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decît să-şi închipuie că soarta comunizării va lovi şi pe femei.
El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a desfiinţa această poziţie a femeii de simplă unealtă de producţie.
De altfel, nimic nu este mai ridicol decît indignarea ultramorală a burghezilor noştri în faţa pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comunişti. Comuniştii nu au nevoie să introducă comunizarea femeii; ea a existat aproape întotdeauna." (Karl Marx, Manifestul partidului comunist, 1848)


   Dacă nu mi se va face greață, voi mai spicui din celebrul text de tristă amintire. [Oare?!]

   P + 2 (seria continuă)

   Modestia, mai ales atunci cînd este manifestă, nu-i decît un orgoliu laș. Nu este modest cel ce spune că este. Parafrazînd o zicere celebră, modestia este în ochii privitorului. Ești perceput ca modest, dacă ești, nu te afirmi ca atare.

   Acestea fiind zise, nu sînt și nici nu am fost modest. Nici n-aș putea susține altceva, mi-aș contrazice aserțiunile de mai sus. Ba mai mult, privind în jur, dar mai cu seamă spre micul ecran, simt cum mă încearcă un tot mai puternic și confortabil simțămînt de mîndrie: dom'le, pare a-mi spune sentimentul cu pricina, fii liniștit, mai proști ca ăștia nu se află!

   Cum altfel să-i numesc pe cei ce se joacă de-a uite mita, nu e mita, de-a austeritatea hrănită cu prime și indemnizații care mai de care mai legale și morale?! Dar cireașa de pe tort, magna cum laude a imbecilității instituționalizate, cretinitatea în stare pură, nealterată de fir de bun simț nici de farîmă de inteligență, nu poate fi aflată altundeva decît în deșănțatele osanale văzute și auzite la congresul portocalei maniace!

   Cînd mă gîndesc că un celebru cuplu de ridicați în slăvi ne-a însîngerat un Crăciun cu numai 21 de ani în urmă, învinuit atunci, între altele, tocmai de a fi permis și pretins un dement cult al personalității, simt cum un fior rece îmi urcă pe șira spinării: se apropie un nou Crăciun... Poate că pînă atunci pleacă singuri și scapă!...

   Dumnezeu să ne ierte pe toți!

   P.S. În subsolul paginii, un nou sondaj vă așteaptă votul! Iar în Pluralia, un nou text al doamnei Elena Buică!

   Prostie & nedreptate

   Ce înseamnă nedreptatea: scriu aici de atîta vreme că Băsescu e un prost președinte și nu descinde nici un mascat să mă caute la IP! Un puști de nu știu unde sparge un sit al unui inspectorat județean (la noi, în Bacău, nu se ostenește nimeni să spargă situl inspectoratului școlar, e atît de incoerent încît nu e de demnitatea unui hacker să-și pună mintea cu el!) și se trezește cu ditamai comandoul de gorile pe cap! Cum ar veni, puterea băsesciană trage cu tunul după muște!
   Cît despre prostie, rămîne cum am stabilit!

"On meurt depuis toujours et cependant la mort n'a rien perdu de sa fraîcheur." (Emil Cioran)

De dragul anglofonilor, traduc: Se moare dintotdeauna, cu toate acestea, moartea nu și-a pierdut nimic din prospețime. 

Glumind cu ea, despre ea, practicăm pe-ascuns un exorcism  pe care nu-l recunoaștem. Spre deosebire de ne-numirea necuratului, invocarea ei ne izbăvește. Dacă nu de ea însăși, măcar de frica ei!

   Am deschis o nouă pagină, intitulată Pluralia... Voi găzdui aici opinii, reacții, mesaje venite de la cititori: prieteni, colegi, necunoscuți. Deși există în continuare posibilitatea comentariului imediat sub articol, am constatat că spațiul și formula în sine nu satisfac nevoia de exprimare liberă a celor ce doresc un dialog. Iată, așadar, un loc în care aștept idei. Vor fi, probabil, și alte pagini, căci, se pare, unele articole incită. Nu pot decît să mă bucur! À vos plumes!

   P.S. Pentru azi, un nou articol al doamnei profesoare Elena Buică din Toronto. Lectură plăcută! 


  P.P.S. Alături găsiți un mic sondaj de opinie. Distracție plăcută!

ROMÂNIA ANULUI 2010
(partea a doua și ultima)

de Elena Buică
Toronto, Canada

Şi, peste răul acesta aşezat temeinic în ultimii 20 de ani, a căzut în vara aceasta, ca un adevărat blestem, criza care clocea de la o vreme încoace mai abitir în ţara noastră ca în alte părţi ale lumii. Măsurile de austeritate, pentru unii de-a dreptul cutremurătoare, au dat naştere la mari frământări. Nici aceste măsuri nu se desfăşoară după un concept politic, după un plan având o direcţie, nici măcar o intenţie, totul este improvizaţie de moment. În mod deosebit, măsurile prevăzute de reducere a pensiilor au adus un adevărat cutremur în rândul pensionarilor. Cu inima strânsă şi cu lacrimi în ochi am privit zbaterile neputincioase ale acestora adunaţi la porţile închise ale Cotrocenilor, acolo unde m-aş fi aflat şi eu dacă nu mă strămutam în Canada. Erau bătrâni care se zbuciumau în gol, cu chipuri pe care deznădejdea săpase cute adânci, doborâţi de arşiţa nemiloasă a soarelui torid şi duşi cu ambulanţele. Unii încercau să dea trânta cu braţele de fier ale poliţiştilor, alţii tremurau sau plângeau de revoltă neputincioasă, lipsiţi de orice fel de apărare, oameni ai nimănui, care în viaţa lor au realizat ceea ce jefuitorii de azi le-au smuls cu viclenie, iar acum vor să scoată chiar şi sufletul din ei. La cârma ţării, în opoziţie sau pe lângă politică, jefuitorii au fost neînduplecaţi, nu i-a mişcat nicio suferinţă, s-au ţinut tare pe poziţie. „Politica, în asemenea vremuri, cere OAMENI TARI”, s-a auzit glasul lor dârz şi răspicat. În România parcă a dispărut înţelesul cuvântului „umanitate”. Deşi Curtea Constituţională a respins reducerea pensiilor, s-au găsit alte portiţe de reducere a pensiilor – impozitarea - chiar şi mai mare decât era planificată reducerea. Şi mai dureros este că nici aceste măsuri nu sunt de mare ajutor redresării ţării, fiindcă nu producem nimic, doar cumpărăm împrumutându-ne de la FMI.

Peste această perioadă a furiei vieţii politice care m-a marcat pentru multă vreme, s-au aşternut evenimente ieşite din comun, fenomene meteorologice periculoase, călduri toride alternând cu ploi torenţiale iscate ca din senin, de parcă se rupea cerul cotropind zone mari ale ţării, canale prin care ieşea apa de un metru şi jumătate, inundaţii catastrofale, căci un necaz nu vine singur. „Aici a fost casa unei bătrâne pe care au luat-o apele cu bătrână cu tot” - arăta un om la televizor un loc rămas neted. În unele locuri, casele zăceau în apă până la streşini; au fost şi oameni duşi de ape, unii cu maşini cu tot.

Un proverb zice că: „apa trece, pietrele rămân” numai că pietre prea grele rămân legate de gâtul bieţilor oameni. O vină aparţine şi populaţiei care s-a lăsat păcălită de noua generaţie de comunişti născută din sânul celei de care am vrut să scăpăm, o generaţie şi mai hulpavă, şi mai fără Dumnezeu, şi mai mincinoasă, şi mai înecată în incultură şi mârlănie. Sunt mulţi oameni decenţi, muncitori care pot şi vor să construiască lucruri care să rămână, dar nimic nu-i mai încurajează să muncească, să respecte regulile succesului prin muncă. Mulţi au renunţat şi au luat calea străinătăţii, să muncească pentru alţii, iar unii se conduc după sloganul: „dacă munceşti, n-ai timp să mai câştigi un ban”, un pericol care paşte ţara şi care trezeşte în noi spaima spectrului falimentar.

Mi-aş dori ca aceste imagini dureroase să fie o umbră trecătoare amplificată de voalul crizei, căzut peste ţară, dar am mari îndoieli, fiindcă răul cel mare vine de la criza interioară, pentru care nu se urneşte nimic din loc.

Mi-a rămas nădejdea ca Dumnezeul cel Atotputernic să nu lase nimicirii acest popor trăitor pe tărâmuri de frumuseţi dumnezeieşti.

Septembrie 2010