Este veche dezbaterea în jurul evaluării actului didactic şi, mai ales, în ceea ce priveşte forma de materializare a acesteia. Aprecierea prestaţiei unui elev se poate face în variate chipuri: calificative, note, niveluri etc. Exprimarea acestora poate lua formă numerică, literală sau chiar lexicalizată: excelent, foarte bine, satisfăcator, mai pune mîna pe carte... Sistemul anglo-saxon a optat pentru literele alfabetului, pornind de la premiza că orice cifră induce mai rapid ideea de ierarhizare şi, deci, poate duce la scăderea motivaţiei prin descurajare. La polul opus, sistemul francez nu numai că dă note, dar le întinde pe o scală de la 1 la 20, parcă spre a cuantifica şi mai amănunţit ierarhia şcolară. Şi mai există încă sisteme de notare diferite. Dar toate suferă de aceleaşi efecte secundare: odată ce a primit o notă, două, zece, elevul se vede instalat într-o ierarhie. Este primul, sau printre primii, sau mediocru ori codaş. Este etichetat. Nimic mai descurajant pentru individul aflat exact la vîrsta căutării identităţii. Traumele produse de notele percepute ca inadecvate sînt incomensurabile.
Nu de azi, de ieri, pedagogii şi-au propus să palieze această tară. Generaţii după generaţii, au apărut metode care mai de care mai „moderne”: activ-participative, step by step, centrate pe elev... Au apărut sisteme de educaţie fără evaluare (sau cu evaluare strict pozitivă – toţi copiii erau excelenţi!), fără teme, fără pedepse... Nimic din ceea ce se putea încerca nu a rămas neîncercat. Dar nici un astfel de sistem nu a fost dus pînă la capăt. Dacă în învăţămîntul preuniversitar se putea realiza o oarecare coerenţă, lucrurile se complicau în momentul în care ierarhizarea nu mai era o daună colaterală ci devenea absolut necesară: nota, deci rangul unui individ care ieşea dintr-un sistem, devenea criteriu de intrare în sistemul superior. Degeaba toţi elevii unui liceu ar fi fost etichetaţi drept genii, universităţile se încăpăţînau să nu admită decît un număr restrîns de studenţi. Apăreau examenele! Şi, evident, notele ierarhizatoare! Şi, pe cale de consecinţă, frustrările: Cum e posibil ca un elev de 9 şi 10 la liceu să ia 5 la examenul de admitere în facultate?!
Cu timpul, pe alocuri au dispărut şi examenele de admitere în facultăţi. Elevii geniali din liceele cu note mari ajungeau studenţi şi, de aici, nu mai era decît un pas de făcut ca aceeaşi elevi geniali şi studenţi pe măsură să devină profesori. Toţi, evident, geniali! Asta, pînă la proba contrarie, care nu a întîrziat să apară: examenele de titularizare!
...
Acest text a început ca o analiză a unui fenomen real. La un moment dat, a virat în basm. Unde? – asta e treaba hermeneuţilor. Dar morala textului stă într-un cuvînt. Cei care doresc să-şi încerce norocul şi să-l afle, să-mi scrie. Promit să ofer şi premii. Evident, numai premiul întîi cu coroniţă!
