Definiţii

   Cîmp semantic = ansamblul sensurilor unui cuvînt. Sens propriu sau denotativ, sensuri figurate sau conotative (conotaţii), sens referenţial. Prin urmare, cîmpul semantic se defineşte la nivelul unui cuvînt anume, nu la nivelul unui text. Ca să luăm un exemplu oarecare, nu se poate vorbi despre cîmpul semantic al creaţiei ci numai despre cîmpul semantic al cuvîntului creaţie. Pentru a-l afla, ar trebui stabilit despre ce... creaţie vorbim: acţiune sau rezultat? Cea mai simplă modalitate ar fi consultarea unui dicţionar bun. Sensurile unui cuvînt sînt redate ordonat, de la propriu la figurat, prin scurte definiţii ilustrate, unde este posibil, cu sinonime. Acolo aflăm cîmpul semantic al unui cuvînt.

   La nivel textual, putem fi interesaţi de cîmpul lexical. Acesta se defineşte ca un ansamblu de cuvinte înscrise într-o arie tematică, într-un domeniu noţional. Cîmpul lexical nu este fix, nu este dat o dată pentru totdeauna. Putem vorbi despre cîmpul lexical al creaţiei într-un text dat. Aici ar intra toate acele cuvinte care se înscriu în acest domeniu tematic. Nu se poate vorbi, in abstracto, de cîmp lexical, ci numai la nivelul unui text dat. Spre exemplu, pat, ramuri, flamuri, sicriu (bogat), marginea mării etc. pot alcătui cîmpul lexical al morţii în Mai am un singur dor. Constatăm că aceste cuvinte nu sînt nici sinonime şi nici nu posedă, toate, ansambluri de sensuri care să ne ducă cu gîndul la moarte (excepţia din seria enumerată este sicriul). Celelalte cuvinte se află în acest cîmp lexical numai în poemul amintit. În alte contexte, flamurile pot sugera viaţa, iară nu moartea. La fel şi patul, dacă e să ne gîndim că el este, de multe ori, martorul şi suportul actului... creaţiei! Iar despre mare, ce să mai vorbim, după unii este însuşi mediul primordial al vieţii, prin urmare, numai voinţa unui autor de text poate stabili includerea unui cuvînt anume într-un cîmp lexical sau altul. Şi, aş adăuga, nevoinţa unui cititor nevinovat pus la cazne de către alţi semeni nu neapărat la fel!

   Familia lexicală este formată din toate cuvintele care pleacă de la o rădăcină comună, de la un cuvînt de bază (etimon). Compunere, derivare, schimbare a categoriei gramaticale, iată cîteva procedee care ne permit să plecăm de la soluţie (de pildă) ca să ajungem la insolvabilitate, trecînd prin disoluţie, a dizolva, rezoluţie, a rezolva, solvent, solvabil etc...

     Am greşit!

    Atunci cînd poliţiştii au strigat, în faţa palatului Cotroceni, “ieşi afară, javră ordinară!”, am fost de părere că exagerează. Nu că nu aveau dreptate să fie revoltaţi, ci pentru că, ziceam eu, au fost prea «duri» în limbaj !

   Azi, aflînd ce a declarat ieri Traian Băsescu în legătură cu Majestatea Sa Regele Mihai I al României, mărturisesc că am greşit atunci, îndoindu-mă de oportunitatea limbajului poliţiştilor! Din contra, au fost prea blînzi!

   Ştiam că de la un needucat nu te poţi aştepta la prea mult, dar credeam că se poate ascunde îndărătul unui pospai de civilizaţie pe care l-ar presupune funcţia înaltă. Iar m-am înşelat, nu poate! Un mitocan nu poate pricepe ce înseamnă demnitatea. Nu a avut cine să-l înveţe!

             Trei zile

            Duminică, 19 iunie 2011, directorii de şcoli generale au fost chemaţi la Inspectoratul Şcolar Judeţean Bacău pentru a fi instruiţi în legătură cu examenele naţionale. De ce duminică, nu cred că poate răspunde cineva în mod coerent ! S-au auzit, mai în surdină, mai pe şleau, justificări de genul : « dacă pe noi ne cheamă duminică, voi de ce să nu fiţi chemaţi tot duminică ?! » Eterna capră a vecinului…

            Ce au aflat directorii de şcoli duminică ? Nimic din ceea ce nu ar fi putut afla vineri ! Li s-au dictat instrucţiuni cu privire la organizarea examenelor naţionale ! Inclusiv cum să denumească fişierele pe care trebuie să le trimită centrelor zonale de evaluare : « CAT linie jos, andărscor / andărlain, EL, andărscor, / andărlain, SC, andărscor / andărlain, INV, andărscor etc…, denumirea şcoli… ! » Şi alte asemenea indicaţii preţioase care s-ar fi putut trimite foarte simplu şi prin poşta electronică. Asta ca să nu mai spun că există o metodologie care, citită, ar fi trebuit să ajungă ! Da, ar fi trebuit, într-o lume normală, ceea ce nu este cazul !

            Luni, 20 iunie 2011, încep examenele naţionale. Elevii susţin proba de limba şi literatura română. La ora 11 termină. Se strîng tezele. Se numără. Directorul şcolii le ia în braţe şi le duce la centrul de evaluare. Şi şcoala lui este centru de evaluare, dar, ca să se evite orice posibilitate de fraudă, tezele şcolii lui se vor corecta în alt centru de evaluare. Ce mai contează că fiecare teză este ştampilată NU cu o ştampilă unică, de examen naţional, ci cu însăşi ştampila şcolii ! Numai bine ca, la o căutare atentă, cine vrea (şi cine nu vrea ?!) să poată identifica, în « neutrul » centru de evaluare, tezele propriei şcoli ! Mai ales că, membri ai comisiei de evaluare care primesc tezele, pot fi chiar profesori ai şcolii de la care provin tezele. Unele şcoli au un număr foarte redus de elevi, ce mare greutate să găseşti o anume teză?! Da, dar ministerul face totul pentru a organiza nişte examene corecte. Păcat că nu face şi ceea ce trebuie! În schimb, ordonă schimbarea culorii tuşului ştampilei din albastru în roşu (asta acum vreo două săptămîni); la ridicarea rechizitelor de la inspectorat, directorii constată că primesc tuş... albastru (asta acum cinci zile), noroc că le-a rămas tuş roşu din belşug de la examenele anterioare! Reforma educaţiei naţionale stă-n şatmpila colorată!

            Marţi, 21 iunie 2011. Solstiţiul de vară. La Oneşti, în plus, inaugurarea sălii polivalente „Nadia Comăneci”. Elevi, profesori, cetăţeni, alegători, public... Lume adunată să trăiască evenimentul. Onorează cu prezenţa, alături de primar si alte notabilităţi ale urbei, însăşi Nadia Comăneci, Gică Hagi, Cristian Ţopescu... Slujbă, discursuri, fotografii, se intră în sală... Începe programul. Film documentar închinat figurii legendare a Nadiei, sala o aplaudă furtunos pe fragila şi totuşi puternica gimnastă care evoluează precis şi graţios la sol, paralele, bîrnă. Pe ecranul din sală. În trup şi suflet, Nadia este în loja oficială. Sala aplaudă frenetic. Nu şi E-ON Moldova care întrerupe curentul electric! A cincea zi consecutiv!

            Nici nemţii nu mai sînt ce-au fost odată!

Sînt absolut de acord cu militarul pensionar care a recurs la foc pentru a protesta în fața Palatului Cotroceni!... Cu un mic amendament: a greșit destinatarul!

Îmi aduc aminte de o inscripţie pe care o puteam citi pe toate staţiile de emisie-recepţie, pe toate telefoanele cu care “lucram” pe vremea cînd eram militar în termen (transmisionist): “Atenţie, duşmanul ascultă!” Era un avertisment menit să ne ascută nouă, militarilor de atunci, vigilenţa. Să nu vorbim, adică, „în clar” prin intermediul acelor aparate, să fim atenţi la ceea ce spunem căci inamicul ne poate intercepta oricînd.

            Aşa era. Aşa este şi acum, probabil. Gîndul îmi fuge însă mai departe, spre o altă psihoză a vremii (dar care şi azi e la modă, şi, de ce să nu recunosc, poate chiar îndreptăţită!): sîntem pîndiţi din umbră de spioni. De priviri ascunse care ne vor răul, care ne fură secretele. [Unde n-ar da Cel de Sus să ne fure şi „secretul” guvernamental al sărăcirii şi părăduirii economiei naţionale, să fugă cu el în cele zări apuse şi să nu mai avem a face cu el neam de neamul nostru!... N-avem noi bafta aia!]

            Dincolo de glumă, nimic mai normal ca un stat să-şi apere secretele. Şi, în acelaşi timp, să încerce să le afle pe-ale altora. Nu neg că ţara noastra nu are şi ea duşmanii ei. Nu este nici un secret că, aşezată aici, la răscruce de drumuri şi pofte, vecinii mai mari şi mai puternici îşi doresc o Românie supusă şi, dacă s-ar putea, chiar inexistentă pentru ca cizmele lor să poată răpăi mai lesne către ţărmurile Mediteranei... E visul de veacuri al ţarilor de toate culorile!

            Ceea ce mi se pare, însă, că aduc nou vremurile de azi în această ecuaţie, este tocmai complicitatea tîmpă a mai-marilor ţării cu invadatorii virtuali. Să mă explic: dacă pînă mai ieri un conducător de ţară, fie el rege, secretar general al partidului unic sau preşedinte de stat se fălea cu nesupunerea în faţa fratelui mai mare de la răsărit, azi, în ciuda continuării semeţe a politicii de „independenţă” faţă de imperiul vecin, suveranul cotrocean face, involuntar, zic optimiştii, jocul inamicului! Ce nevoie mai au serviciile secrete să infiltreze spioni şi să submineze economia românească, de ce să cheltuiască bani grei pentru a întreţine agenţi la cele mai înalte niveluri ale conducerii de stat (aşa cum se întîmpla, de exemplu, înainte de ’89), dacă politicienii noştri se întrec care mai de care, fără nici cel mai mic semn de istov, să ruineze şi puţinul care a mai rămas din avutul ăstui neam?! Ce nevoie mai au KGB, GRU, CIA, Mossad, SIS şi altele asemenea să împînzească instituţiile noastre de stat cu agenţi zdravăn antrenaţi cînd aceleaşi servicii le pot aduce gratis ai noştri aleşi care pun cu sîrg umărul la snopirea noastră sub dări, la umilirea noastră prin legi idioate, la exodul disperat al creierelor şi al forţei de muncă?!

            „Involuntar” spuneam mai sus? Oare?!

Mulțumesc tuturor celor care, manifest sau nu, s-au gîndit azi la mine!

Techniques de cuisine

Monder une tomate: http://www.youtube.com/watch?v=XlFrU1hVrYc&feature=relmfu

Pocher un œuf: http://www.youtube.com/watch?v=HcxJkjJswPM&feature=relmfu

Flamber un steak au poivre : http://www.youtube.com/watch?v=6LYzo9_dYTE&feature=fvwrel

La sauce hollandaise : http://www.youtube.com/watch?v=cj5EDa4ynME&feature=fvwrel

La sauce béchamel : http://www.youtube.com/watch?v=IZ5b5kL6BPY&feature=fvwrel

Spaghetti bolognese : http://www.youtube.com/watch?v=3Y-omF9KNSY&feature=relmfu

Blanquette de veau : http://www.youtube.com/watch?v=zxKuHhKh8rU&NR=1

Magret de canard laqué: http://www.youtube.com/watch?v=iiO99FgoWQ8&feature=relmfu

Saisir une pièce de viande: http://www.youtube.com/watch?v=2Qx7UpSBKno&feature=fvwrel

Cuire une viande rouge : http://www.youtube.com/watch?v=ym0PUeyeSAc&feature=fvwrel

Jus de veau : http://www.youtube.com/watch?v=FRDIrvz1aQU&feature=relmfu

Bouillon de volaille : http://www.youtube.com/watch?v=JDd3JCPUEaY&feature=relmfu

Pâte à brioche : http://www.youtube.com/watch?v=1DA9YIGAErc&feature=relmfu

Pâte brisée : http://www.youtube.com/watch?v=vkkgAm9_muU&feature=relmfu

Pâte feuilletée : http://www.youtube.com/watch?v=0Z28M1xU5iQ&feature=relmfu

Sauter des pommes de terre:

http://www.youtube.com/watch?v=2C5jByci-SM&feature=relmfu

Purée de pomme de terre : http://www.youtube.com/watch?v=oSpAdUjxGXA&feature=relmfu

Purée façon grand chef : http://www.youtube.com/watch?v=reFTgEc_-8E&feature=fvwrel

Pâte à crêpes: http://www.youtube.com/watch?v=4Ct8fPaq1Ew&feature=relmfu

Blues time...

http://www.youtube.com/watch?v=IumnmhnPJKQ&feature=relmfu
http://www.youtube.com/watch?v=WU-MBTW86U8&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=L-magrm3Voo&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=wj10EzNKA2M&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=4Ny5ajCn0xw
http://www.youtube.com/watch?v=zYrVwGxlcFA
http://www.youtube.com/watch?v=BIvka3SSv9Y&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=pU9hWiYjVTY&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=zzDUi_L6MzA&feature=related

Am văzut pe banca unui elev o carte cu un titlu stupefiant:  

Literatura română - Cartea definitivă. Pregătirea examenului de bacalaureat 2010-2011 (!!!)

        Dacă o carte (și nu una oarecare, ci „cartea”, cu articol definit, deci unica!) poate fi „definitivă”, și încă una menită să-i îndrume pașii unui elev aspirant la titlul de bacalaureat, atunci nimic nu se mai poate salva din biata școală românească! Geaba împarte ministerul broșuri lucioase care ne invită să facem ca legea educației naționale să fie „de nota 10” (în treacăt fie spus, o altă formă fără fond care spală bani europeni într-o albie neaoș-ceauşistă), dacă există profesori-autori care pot pretinde că scriu cărţi definitive!

        Enorm...

   Acum cîteva momente, o creatură numită Popoviciu spunea despre premierul României:

   "Președintele P.D.L. este încă bărbat."

   Iată o veste bună: pe de o parte nu strică să ai în fruntea guvernului un bărbat,  pe de altă parte, buclucașul adverb ne lasă o urmă de speranță. Poate că șeful ăl mare al domnului Boc o avea în plan o anume ablație a perechii de simboluri masculine ale premierului, reușind, astfel, să ridice prima voce a guvernului țării, dacă nu pe înalte culmi de performanță, măcar cu o octavă mai sus!

Capriciile lui Paganini. 

Stradivarius-ul lui Ion Voicu sub degetele magnifice ale lui Alexandru Tomescu.

O seară în care flageolet-urile, pizzicato-urile şi arpegiile nebun-tandre ne-au răscolit diafragme, ne-au trimis în ne-aici, venind de ne-unde…

Mulţumesc Bibliotecii “Radu Rosetti”, Primăriei Oneşti şi tuturor celor ce au făcut posibilă această întîlnire!

P.S. O scurtă și incompletă istorie a capriciului 24:


http://www.youtube.com/watch?v=vPcnGrie__M
http://www.youtube.com/watch?v=e3Feo6ZR21c&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=XPM2LIStXPE&feature=related

Apud Realitatea TV: “Sărăcia a împlinit un an”. Dar Prostia? – mă întreabă soţia. Îi răspund: prostia se măsoară nu în ani, ci în mandate!

6 mai 2010: preşedintele Băsescu anunţa reducerea fondului de salarii cu 25%. Realitatea (nu TV) avea să-l contrazică: nu fondul de salarii s-a redus ci salariile. Şi, în fapt, nu doar cu 25%. Contabilii – şi nu numai – ştiu care e diferenţa dintre fondul de salarii şi salariile însele.

Calea Mărășeşti se plombează. Excelent! Nu vom mai avea gropi, ci dîmburi. Iată o schimbare! Cîtă dreptate a avut Blaga (nu ministrul)!

   Avem o nouă sală de sport în oraș! 

   Plouă în ea. Încă din ziua inaugurării! Meciul festiv s-a întrerupt căci jucătorii riscau să se accidenteze! 

 

   Pe calea Mărășești nu au apărut liniile de marcaj, ci doar trecerile de pietoni. Am dezinformat! Îmi cer scuze. Cititorilor. Edililor, numai de bine! Înțeleg ei!

    De-am fi fost învinși la Mărășești!...

   În sfîrşit, calea Mărăşeşti are ceea ce îi trebuia. Cu toţii aşteptam să ni se facă dreptate, riveranii frumoasei artere care leagă intrarea dinspre Bacău de ieşirea spre Adjud pot răsufla uşuraţi. Edilii oneşteni s-au apucat vîrtos de treabă și AU VOPSIT MARCAJELE RUTIERE! Mîndra cale ce poartă celebrul nume al unei localităţi simbol al victoriei armatei române împotriva cotropitorului german arată acum civilizat. Are unduioase dungi albe care brăzdează vesel asfaltul mioritic.

   Cum "care asfalt"? Cel care se mai poate zări printre gropile autohtone cu care ne fericesc aceeași edili de la o vreme încoace. Cîte o groapă pentru fiecare zi a fiecărui an din mult prea multele mandate petrecute în fruntea comunității. Cîte o groapă pentru fiecare șpagă încasată de la asfaltatorii de pojghițe electorale care se coșcovesc de pe suprafața străzilor din Onești de zece ori mai iute decît fardul rușinii de pe obrazul acelorași edili. Cum "care rușine"? Păi... care edili? Care străzi? Care oraș? Există vreuna din astea? Poate în Germania invadatorilor de la Mărășești, nu în iubita noastra patrie.

   Interpelați, edilii dau vina unii pe alții. Pe mine, cetățean și alegător în acest oraș, NU MĂ INTERESEAZĂ a cui e vina! Eu VREAU străzi corect și cinstit asfaltate. Restul e prostie și ticăloșie! Ale lor și ale celor ce îi realeg!

Cozonac ecumenic (sau cosmopolit)

 - 200 g (sic!) de lapte;

 - 200 g de unt de 80%;
 - 150 g de zahăr;

 - 5 gălbenuşuri de ţaran;

 - 600 g de făină de trei nule;

 - 10 g de drojdie uscată Dr. Oetker (un plic şi jumătate);

 - circa 50 g de miez de nucă măcinat;
 - un pliculeţ (80 g) de migdale tăiate felii (se pot pune migdale ne-plicuite, dar trebuie tăiate sau sfărîmate în prealabil - sau într-un mojar, ori într-o pivă/piuă/piuliţă);

 - un pumn de fată mare de stafide care au fost ţinute într-o zeamă alcătuită din rom brun de calitate (NU făcături româneşti cu denumiri care mai de care mai analfabet-exotice), de exemplu Stroh 80^o (da, chiar are 80 de grade, dar se găseşte mai rar în partea asta de lume; se poate afla în magazinele din Austria, Germania şi alte ţări care-s chiar ţări!). Dacă nu găsiţi aşa ceva, e bun şi un rom Bacardi sau Havana Club în care aţi picurat nişte esenţă de rom (atenţie, luaţi ceva bun, care tot chimie este, dar să nu fie făcută în găleată, în fundul unei curţi din Bragadiru). În loc de rom, se poate folosi un cognac care să fie chiar asta, dar, dacă nu ne ţine punga, atunci măcar o imitaţie de calitate, ca de pildă „Mioriţa” de la Vincon; tot ceea ce e sub el ca preţ e NUMAI chimie de joasă speţă (adică NU Alexandrion, NU Triumf, NU Drobeta, NU alte aiureli de coloranţi);
 - un alt pumn – poate fi al aceleiaşi posesoare, dacă nu vă plictisiţi între timp – de alune de pădure uşurel sfărîmate.

            Dacă aveţi în posesie – sau măcar în bucătărie – o maşină de făcut pîine, introduceţi în cuva acesteia ingredientele de mai sus în ordinea enumerării şi selectaţi programul de aluat. La mine este programul 13 (din cele 14 cu care este dotată ustensila). Ideea este ca maşina să preia sarcina frămîntării aluatului dar şi dospirea lui. La finalul programului ar trebui să obţineţi un aluat numai bun de pus în tavă şi copt la un cuptor normal (cu gaz sau electric). Dacă aveţi unul electric, potriviţi termostatul la 180 – 190^o C, dacă nu, achiziţionaţi un termometru pentru cuptor (îl găsiţi în acelaşi areal socio-politico-geografic amintit mai sus), iar dacă nici asta nu puteţi, încercaţi la Kaufland. Nu, nu se găsesc termometre, dar sigur veţi găsi cozonaci B***mir sau P****on făcuţi numai cu ingrediente naturale (că şi chimia tot din natură se inspiră!).

            Dacă nu aveţi maşină de făcut pîine, frămîntaţi aluatul manual (era evident, nu trebuia să vă mai spun eu asta!). Pentru algoritmul frămîntare-dospire, vă puteţi documenta oriunde, ideea este de a obţine un aluat ceva mai dens decît cel cu care sînteţi obişnuiţi la cozonaci. Puteţi bate gălbenuşurile cu zahărul pînă faceţi spumă (dumneavoastră, că ele – mai greu!), untul e bine să-l topiţi niţeluş ca să se încorporeze mai uşor în făină, drojdia se dizolvă de obicei în puţin lapte cu zahăr apoi intră în circuitul frămîntatului laolaltă cu celelalte...

            Odată scos cozonacul din cuptor (la circa 35 – 55 de minute de la momentul introducerii în cuptorul preîncălzit – durata este în funcţie de tipul cuptorului, de temperatură, de experienţa domniilor-voastre...), îl ungeţi cu unt topit. Cum? Cu o pensulă specială de bucătărie sau, în lipsa ei, cu o pană de gîscă. Dacă nici asta nu aveţi, ştiţi ce urmează: Kaufland! Sau Cora! Sau Metro! Sau pîinea, că şi ea e bună! După ce l-aţi uns bine pe toate părţile, îl presăraţi din belşug cu zahăr pudră! Untul şi zahărul din această etapă nu sînt incluse în cantităţile de mai sus.

            Primul meu cozonac făcut după această reţetă e încă în maşina de pîine, la dospit. Nu mi se pare a fi crescut cine ştie ce! Dar mai are vreo 25 de minute. Vă ţin la curent, dacă vă interesează!

            Paşte luminos, dragii mei!

Pe toți cei cărora le-am greșit îi rog să mă ierte. 
Paște luminos și aducător de sănătate!

   Epoci și demoni

   Fiecare epocă cu moda ei: în comunism, supapa prin care reușeam să mai scăpam de urîtul, ticăloșia și prostia vremurilor erau bancurile. Mai ales cele politice. Nu era zi de la Domnul fără un banc nou. Cele mai multe - de bună calitate. Subtile, curajoase, revigorante.

   Acum, că sîntem liberi și democrați, nu e zi fără cîteva e-mail-uri abisale care sa ne atragă atenția asupra pericolelor care ne pasc țărișoara și neamul: țiganii-rromi sau invers, ungurii cu sau fără Csibi, cardurile cu sau fără cip, UE cu cohorta de norme, legi și indicații care mai de care mai deznaționalizante, sectele, evreii, arabii, masonii, mormonii, hormonii! Unui întreg univers  care complotează împotriva noastră îi răspunde un cor la unison care plînge, plînge, plînge... 

   Nu e ciudat? Cînd eram sub dictatură rîdeam. Liberi - ne smiorcăim. Atunci știam cine e vinovatul de starea proastă a nației și-l uram la unison. Azi avem o panoplie impresionantă de vinovați și suspinăm polifonic a neputință mioritică. Numai un sfert din energia și timpul irosite pe e-mail-uri naive trimise și retrimise ad nauseam dacă l-am folosi pentru a ne vedea de treabă și a ne uita puțin mai critici în oglindă, am reuși, poate, să propășim. Adică să mergem înainte. Dacă nu, atunci vom continua să răscolim demonii trecutului, fie adunați de prin cărticele de cuib, fie de prin manifeste utopice, cu aceeași abisală și neaoșă ineficiență mîndră și neatîrnată!

            Despre modernitatea actului didactic

            Nimic mai vechi decât noul: încă de pe vremea cînd omul era doar un proiect, divin sau nu (fiecare alege), descendenţa lui s-a ostenit să facă aceleaşi lucruri altfel: să inventeze. Sau măcar să inoveze. Menirea părinţilor de a-i învăţa pe copii cum să se descurce în viaţă este, fără înoială, cea mai veche meserie a lumii. Indiferent de ce cred unii!

            Odată cu apariţia mentorului, a maestrului spiritual, a dascălului, fie acesta instituţionalizat sau nu, a apărut şi ştiinţa care să-i arate calea, care să-i conducă demersul pe un drum al eficienţei, al reuşitei. Pedagogia, numită aşa sau altfel, este, poate, prima formă de logos organizat pe care omul a agregat-o întru imitarea demersului divin principial. De la întîiele seturi de porunci şi pînă la algoritmii de învăţare cei mai sofisticaţi, omul s-a simţit dator să elaboreze strategii, tactici, metode de învăţare supuse, generaţie după generaţie, schimbării, reformării, înnoirii şi, evident, negării! Nimic din ceea ce este valid azi nu va mai fi aşa mîine, iar poimîine, mîinele va fi detronat. Singurul care se încăpăţînează a răme acelaşi este învăţăcelul: neascultător, indisciplinat, neinteresat de marile adevăruri pe care i le dezvăluie sacerdotal dascălul, veşnic pus pe şotii, izvor nesecat de întrebări incomode dacă nu de-a dreptul impertinente, mereu dornic de a învăţa ceva, dar întotdeauna altceva decît i se predă în acel moment!

            Sublim paradox: singurul care cugetă neîncetat asupra propriei condiţii este dascălul. El doreşte să fie cât mai bun, să obţină rezultatele cele mai bune, să formeze o generaţie de mîine cît mai demnă de a-i urma. Această cugetare e rodul perpelirilor intime la care el se supune în lungile ceasuri ale zilei, atunci cînd nu se află în preajma discipolilor săi. Un singur lucru uită maestrul să facă: să-l întrebe şi pe discipol ce părere are! Să-l ia şi pe el părtaş frămîntărilor, încruntărilor, naşterilor chinuitoare ale minţii lui iubitoare. Căci de un singur lucru nu se îndoieşte maestrul: de faptul că el şi numai el ştie ce e mai bine pentru elev. Că el şi numai el îi vrea binele, atît de mult încît, de multe ori, i-l şi ia. De tot!

  Guvernul Boc sublimează în absolut imbecilitatea, ticăloşia şi servilismul. El nu este decât o nefastă prelungire prezidenţială, tot atât de utilă României pe cât a fost Japoniei cumplitul seism de 8,9 grade!

În armată era o vorbă: funcţia doboară gradul. Azi, zicerea se cere adaptată: funcţia doboară raţiunea.

În democraţie, majoritatea decide. Ca să-şi rîdă de noi, parcă, istoria e plină de exemple în care majorităţile s-au înşelat, dreptatea fiind de partea celor puţini. A se reciti Lăpuşneanul!

”Adevărul/dreptatea e la mijloc” – un clişeu cu mari şanse de a fi nimic altceva decît o biată formă fără fond. Exemplu pentru majoritari (vezi paragraful anterior!): lipsirea de un drept nu poate fi în acelaşi timp şi ilegală şi scuzabilă! E numai una!

Există iertare fără uitare? Iată o întrebare care împarte omenirea în două ere…

“Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?” (Matei 5, 46)