GG: Ori de câte ori am bucuria să descopăr studenți care au curiozitate intelectuală, au acea neliniște a căutării și acea generozitate de a împărtăși și altora din cunoștințele dobândite, mă gândesc cum să-i ajut, cum să-i motivez și mai mult. Una dintre motivări este să-i sprijin să publice pentru a vedea că și alții sunt interesați de munca lor. La Ecart, mulți studenți de-ai mei au publicat traduceri de literatură arabă, eseuri, recenzii. Unii dintre ei au devenit astăzi nume cunoscute, alții – inevitabil, nu-i așa? – s-au pierdut în vâltoarea vieții. Niciodată însă nu mă simt atât de dezamăgit de faptul că unii au renunțat încât să nu-i ajut în continuare pe cei care își propun să meargă pe acest drum. Iar eu, cu aceeași bucurie, o iau de la capăt iarăși și iarăși...
CL: Sunteţi apropiat şi de mediul turcesc. Cunoaşteţi ţara şi ştiu că aţi desfăşurat acolo cercetări specifice. Puteţi să ne vorbiți despre ele?
GG: Turcia îmi este o țară foarte dragă, ori de câte ori am posibilitatea merg acolo. Am făcut cercetări în domenii diverse. Am adunat texte din tradiția arabă specifică orașului Mardin, timp de șapte ani, și am reușit să public o monografie – singura din lume – dedicată acestui dialect: „L’arabe parlė à Mardin „ monographie d’un parler arabe „périphérique”, Pe lângă araba vorbită în femecătorul oraș de la granița Turciei cu Irakul și Siria, am făcut cercetări și am publicat câteva studii despre araba vorbită în Siirt, un alt oraș din sud-estul Turciei. M-a preocupat, de asemenea, limba și istoria kurzilor despre care am publicat mai multe cărți și studii. De asemenea, islamul în Turcia este un alt domeniu de cercetare asupra căruia m-am aplecat, cu o atenție deosebită asupra operelor lui Said Nursi din care am publicat traduceri și despre care am scris multe studii. În această toamnă, mă voi întoarce la Mardin pentru a cerceta legendele legate de Șahmeran – femeia-șarpe – devenită un simbol al acestei zone...
CL: Cărţile pe care le-aţi tradus cu atâta trudă dar şi prefeţele altor cărţi despre care aţi scris, fac parte dintr-un eşantion de literatură pentru „aleşi”, nu ajung decât la specialişti, la un public aş zice restrâns. Cu toate acestea, perseveraţi să încântaţi acest public restrâns. Ca să zic aşa, singurele episoade în care cedaţi tentaţiei ieşirii către marele public sunt cele legate de lumea gastronomiei. Spuneţi-ne şi nouă cum reuşiţi, fiindcă noi, autorii care scriem pentru un public mic (şi mă includ cu umilinţă şi orgoliu în această categorie), riscăm adeseori să ne pierdem curajul sub avalanşa de cărţi, aruncată de edituri care vor cu orice preţ să ajungă la un mare public.
GG: Nu mi-am ales niciodată cărțile pe care le-am tradus în funcție de câștigul financiar, ci m-am oprit asupra cărților care m-au impresionat și pe care am dorit să le ofer și altora... Am refuzat întodeauna cererile venite din diverse părți de a traduce o carte sau alta. Cărțile pe care le traduc nu au fost și nu sunt nici în cultura arabă pentru marele public, ci doar pentruun public cunoscător, sunt cărți de filosofie, de religie, de mistică. Eu cred că ar fi imoral ca, după ani de studiu, pentru a putea avea acces la astfel de cărți, să te apuci să traduci cărți fără valoare, cărți comerciale, cărți de propagandă și altele asemenea lor.
Gastronomia este o pasiune veche. În Irak fiind, am adunat sute de rețete, pe care le-am publicat apoi și în română pentru toți cei care doresc să mănânce oriental. De altfel, gastronomia este un element important al oricărei culturi. Adeseori, primul contact pe care îl are cineva cu o altă cultură este cel gastronomic, înainte de literatură ori de lingvistică
CL: Explicaţi-ne puţin ce înseamnă aceste afilieri ale dumneavoastră, mai exact, ambasador al Alianţei Civilizaţiilor (organism ONU) pentru România (din 2008) şi membru al Islam in South East Europe Forum (ISEEF), Sarajevo (din 2008). Ce aţi făcut mai exact ?
GG: Am fost cooptat ca ambasador național al Alianţei Civilizaţiilor în 2008, fiindu-mi apreciată experiența câștigată în dialogul cu lumea arabă de-a lungul anilor, ca traducător, ca profesor, mai apoi. Alianța Civilizațiilor, așadar, este rezultatul natural al dialogului între civilizaţii şi a căpătat o formă instituţională în 2005, când Adunarea Generală a ONU a votat înfiinţarea Alianţei Civilizaţiilor, la iniţiativa Turciei și Spaniei. Lipsa dialogului, a încercării de a-l cunoaşte pe celălalt, face ca realitatea altui spaţiu cultural, diferit de-al nostru, să rămână învăluită într-o ceaţă deasă pe care, ca în spectacolele de karaghioz – cunoscutul teatru de umbre turcesc – proiectăm umbrele groteşti ale propriilor fantezii creând o lume a fabulosului şi irealului. Din ce în ce mai des, informaţiile care vin din alte spaţii culturale, lipsite de înţelegerea aspectelor specifice, apar ca lipsite de noimă, sporind astfel şi mai mult confuzia acestei lumi. În calitate de ambasador al Alianței, am inițiat și întreprins o serie de acțiuni, de conferințe, pe această temă, pe care le-am ținut la Islamabad, Sharjah, Riad, Doha, Istanbul etc. La reuniunea Alianței de la Istanbul din 2009 am atras atenția asupra faptului că dialogul interreligios are succes dacă nu este considerat a fi un mijloc de misionarism sau de propagandă religioasă, de silire a celuilalt de a îmbrăţişa o anume religie – căci de acest lucru se tem toţi cei care refuză acest tip de dialog – , ci este un prilej de a-l asculta pe celălalt, de a-i înţelege valorile religioase care constituie cadrul în care îşi trăieşte viaţa. Acest tip de dialog nu se constituie într-o târguială sau într-o dispută asupra uneia sau alteia dintre doctrine şi nici în acordarea întâietăţii uneia asupra alteia, căci orice religie – indiferent care este aceea – reprezintă un sistem de postulate pentru credincioşii respectivi, ce nu sunt negociabile cu adepţii unei alte religii. Dacă unui credincios i-ar trece prin cap că religia sa nu reprezintă un adevăr absolut, ar părăsi-o, negându-i învăţăturile şi ar îmbrăţişa o altă religie care ar corespunde speranţelor sale de mântuire. De aceea, aceste postulate se situează în afara cercului dialogului încă de la bun început. Nimeni nu poate fi blamat că se mândreşte cu valorile spirituale în care crede şi care-l călăuzesc în această lume, însă lucrurile stau altfel atunci când îi agresează pe alţii pentru credinţele lor în loc să-i asculte, să-i înţeleagă şi să-i respecte.
În ceea ce privește afilierea la Islam in South East Europe Forum (ISEEF), cu sediul la Sarajevo,care-și propune reunirea într-o organizație a tuturor specialiștilor în islamul din sud-estul Europei, a venit în mod firesc, ca o recunoaștere a studiilor mele întreprinse asupra musulmanilor din Dobrogea: turci, tătari, rromi, albanezi...
CL: Lumea conectată la interfaţa româno-turcă îşi aminteşte cu plăcere evenimentele prilejuite de aniversarea, în 2007, la Academia Română, a opt sute de ani de la nașterea lui Rumi şi prezenţa dumneavoastră, implicarea dumneavoastră în ele. Aveţi o pasiune aparte faţă de acest poet mistic al islamului?
GG: În general mă pasionează mistica islamică cu doi dintre reprezentanții ei de frunte: Ibn Arabi și Jalaluddin Rumi, supranumit Mawlana („învățătorul nostru”). La Rumi am admirat întotdeauna strădania sa de a dezvălui frumusețea acestei lumi. Cu unul din versurile sale, care ilustrează această idee atât de generoasă, predominantă în opera sa, mi-am prefațat diverse intervenții în cadrul Alianței Civilizațiilor, vers care ar putea fi tradus cam așa: Fie ca frumuseţea pe care o iubim să se regăsească şi-n faptele noastre.
CL: Dacă ar fi să vorbim despre pasiuni pur şi simplu, dacă aţi avea să zicem o perioadă în care sunteţi liber şi doriţi să citiţi, ce aţi citi din biblioteca dumneavoastră?
GG: Am citit și, uneori, recitit cărțile din propria-mi bibliotecă, ea constituindu-se, de fapt, într-un depozit al propriilor mele lecturi. Orice carte își câștigă dreptul de a sta în biblioteca mea doar după ce a trecut proba lecturii. Le păstrez pentru că revin la ele în studiile mele. Dacă primesc o carte care nu mă interesează, o răsfoiesc și o dau cuiva ce ar putea fi interesat. Totuși, dacă aș avea timp, mult timp, mi l-aș petrece stând de vorbă cu bătrânii din Orient care sunt adevărate biblioteci, comori de cultură milenară transmisă pe cale orală și care începe să se piardă. Am mereu în minte ceea ce spunea Léopold Sédar Senghor despre cultura africană, dar care poate fi aplicat și altor spații culturale, și anume „quand un africain meurt, c’est une bibliothèque qui brûle” (când moare un african, o bibliotecă arde).
CL: V-am avut ca oaspete în câteva din documentarele tv pe care le-am realizat mai demult în ciclul „Luminile islamului” la TVR1, în emisiunea Semne, pe care o producea inspiratul realizator Dan Micu. Este deja istorie, emisiuni de acest tip nu se mai pot face. Ce ar putea sensibiliza publicul din România pentru a înţelege mai mult din fascinaţia lumilor Orientului aşa încât să poată trece peste stereotipuri?
GG: Publicul din România a fost mereu sensibil la tot ceea ce vine din Orient. Orientul face parte din noi, chiar dacă, sub influența unor mode, unii se grăbesc să declare contrariul, privind cu oarecare jenă moștenirea orientală din cultura română. Să nu uităm numărul mare de cuvinte arabo-persano-turcești din limba română, multele feluri de mâncare, de la pilaf la sarmale sau la nou-venita șaorma, piese de vestimentație, de la maramă la fotă, de la ilic la papuci, muzică, de la nai la caval, arhitectură, de la tavan la dușumea, de la bagdadie la giurgiuvea și așa mai departe. Practic, Orientul material este prezent în toate. Celălalt Orient, al lui al-Farabi, al lui al-Ghazali, al lui Ibn Sina, Orientul acela profund spiritual, își croiește mai greu drum către bursa valorilor ideatice din România. Aici trebuie să lucrăm mai mult...
CL: Pot afirma faptul că tălmăcirea Coranului a fost marea încercare a vieţii dumneavoastră? Presupun că a fost enorm de dificil, dar că aveţi acum conştiinţa faptului că aţi făcut ceva fundamental pentru cultură!
GG: Pentru traducerea Coranului în limba română – la care am lucrat zece ani – a trebuit să depășesc nu numai greutăţile ridicate de textul în sine, ci și pe cele de dincolo de text (cu mare impact asupra înțelegerii textului), generate de deosebirile inerente dintre două culturi aflate la mare distanţă, nu numai în spaţiu, dar şi în timp (Coranul are o vechime de circa o mie patru sute de ani în urmă). Așadar, m-am pregătit pentru această mare provocare studiind araba coranică, comentariile coranice, istoria acelor vremuri, traseul traducerii sale de-a lungul timpului atât în spaţiul islamic, cât şi în cel neislamic, teorii ale traducerii, lexicul religios românesc, pentru a găsi echivalențele potrivite, pentru a înțelege impactul unei astfel de traduceri într-un mediu cultural nou, locul pe care avea în cadrul unui dialog intercultural. Pentru a reda ceva din stilul Coranului – acea proză ritmată și rimată, sağ‘ – am recurs, acolo unde a fost cazul, la stilul folosit în poezia populară românească, în primele traduceri ale Bibliei (destul de apropiate stilistic de original). Încă de la apariţie, această transpunere a Coranului în limba română s-a bucurat de apreciarea specialiştilor în domeniul religiei, a publicului larg, ea constituindu-se într-un instrument important pe baza căruia se poate desfăşura un dialog interreligios.
CL: Aveţi prieteni? Credeţi în această valoare a prieteniei sau sunteţi un singuratic convins şi vă feriţi de tot ce vă poate distrage de la munca dumneavoastră!? Există alte valenţe pentru prietenie în lumea islamică pe care o cunoaşteţi atât de bine?
GG: Am să răspund în termeni contradictorii. Sunt un singuratic sociabil, adică îmi place să petrec mult timp studiind și atunci nu pot fi decât singur, dar am și mulți prieteni. Orice lucrare o scriu cu gândul la cineva, răspunzându-i unor nedumeriri, dezvăluindu-i lucruri noi. Orice se face cu oameni și pentru oameni, așa cum am auzit încă din copilărie în Grindul meu natal. Dacă se pierde din vedere acest lucru, nimic nu are valoare. Prietenia în lumea islamică, ca și în cea din alte lumi, este aceeași: disponibilitatea de a pune umărul pentru a ușura povara cuiva, necondiționat și fără a aștepta vreo răsplată...
