Despre (co)rectitudinea politică

   În dimineața aceasta am primit pe mail acest banc:

   Directorul unei foarte mari companii de stat venea la lucru în fiecare dimineață cu mașina de serviciu. 

   Când ajungea la poartă, bariera se ridica instantaneu iar portarul dădea binețe: 

   - Bună dimineața, Domnule Director! Să trăiți!  Să trăiți!

   Într-o dimineață, ca să-și mai limpezească mintea și să mai scape de stres, directorul hotărăște să vină pe jos la serviciu, mai ales că stătea și destul de aproape. Ajunge în dreptul barierei și este văzut de portar: 

   - Ce-i, nene?! Nu mai ești director?!

   Nu l-aș fi transcris aici dacă nu auzeam, tot azi, că, pe străzile și prin birourile urbei noastre, bate un vînt de indignare civică la adresa primarului Laurențiu Neghină, al cărui mandat a încetat recent din cauze cunoscute de toată lumea. Bancul de mai sus caracterizează cu umor pasiunea consecventă a, din păcate, multor concetățeni, de a scuipa acolo unde, cu sîrg și abnegație, linseseră vajnic și nesiliți de nimeni. 

   Că un personaj politic greșește, este limpede. Că poate greși mai mult sau mai puțin condamnabil, este la fel de evident. Că, pentru greșeală există și pedeapsă, iarăși nu încape îndoială. Nimeni nu este mai presus de lege. Sau așa ar trebui să fie. Dar să negi cu vehemență ceea ce pînă mai ieri ai aplaudat, să te indignezi țanțoș că un om fără diplomă de bacalaureat a condus un oraș cînd tu însuți te cerți silnic și zilnic cu biata limbă românească atunci cînd reușești să ridici glasul la adăpostul indicațiilor de partid (ultimul din care faci parte căci, nu-i așa, ai tot trecut, democratic, prin vreo trei-patru pînă acum), să uiți subit că ai beneficiat, uneori, de efectul CHIAR acelor hotărîri împotriva cărora ai votat, ei, asta ține de veșnicul nostru umor cinic de extracție balcanică! 

   Repet ce am scris mai sus: să critici acțiunile unui politician, atunci cînd consideri că acestea nu sînt bune, legale, morale, eficiente - este una. Să ai curajul de a-i aduce aceste critici acelui politician, este și mai bine. Și mai ales cînd îi ești apropiat. Pentru că a fi prieten numai cu cei ce fac ce și cum vrei tu, este la îndemîna oricui. A rămîne aproape de cel ce greșește ține de o înțelegere ceva mai profundă a rosturilor prieteniei. Alta este, însă, a-i da, victorios, o lovitură de bocanc în coaste celui care a căzut la pămînt! Acest gest ține de o „profundă” înțelegere a josniciei!...

Gînduri de... 2 mai!

• Ducesa de Cambridge a născut. În fața maternității, londonezi care așteptau anunțul oficial. Empatie, atașament față de un personaj aristocratic aflat într-o ipostază comună... Peste un mileniu de tradiție monarhică... Din toate cîte puțin și altele...

• În Vama Veche lumea se distrează conform tradiției... Mai mult sau mai puțin(i)... Cîți vor mai fi rămas dintre cei care se întîlneau aici cu trei, patru decenii înainte?!

• Cluburile de pe litoral sînt pline. Televiziunile (ei, da, e sîmbătă și prînzul familial se ia în aceeași cameră cu televizorul!) ne înfățișează o lume dornică de distracție. Dans la bară, „muzică” la zi, „băuturi fine”... Curat distracție, coane Fănică, ar fi zis un personaj - cîndva celebru!

• Primarul Ieșilor s-a întors acasă. Obosit, promite declarații abia luni. Politicieni de toate neamurile (mă rog, un adjectiv-numitor comun s-ar găsi) se grăbesc să dea cîte o raită pe la DNA. Vorba unui banc adaptat: „Știi care e culmea snobismului?! - Să ai dosar la DNA anul acesta, că la anul va avea toată lumea!”

• Doamna Elena Udrea a ajuns la un penitenciar de lungă respirație fără a fi fost condamnată. Se simte torturată psihic. Ceva dreptate va fi avînd. Dar cei rămași (încă) în libertate? Acolo să vezi tortură! Așteptarea extragerii lozurilor necîștigătoare poate fi mai cumplită decît un card de penitenciar nealimentat!

• Domnul Gabriel Oprea declară că sprijină guvernul Ponta. Dar „și pe președintele nostru, Klaus Iohannis”! Acuzat că este un partid de generali, a spus „da, pentru că nu am fost înfrînți niciodată!” Iată un model de echidistanță politică și de rectitudine de trestie! Dacă tot se chinuiesc unii să scape de UDMR, acuzată că, indiferent de guvernare, a fost mereu în cărți, barem să se pună ceva în loc. Tot patru litere, tot cu U începe, tot cu România-n coadă...

• Unii cîrtesc împotriva lalelelor din Onești. Era mai bine fără? Poate ceva morcovi să se fi plantat?! Dacă se asfaltează o stradă, voci super-civice se întreabă „de ce nu ai'laltă?!”, dacă se organizează manifestări culturale cu rezonanță națională sau internațională, aceleași voci se indignează contra „cheltuirii banului public pe prostii în timp ce orașul nu are aia sau alta!”...

       E mai, încălzirea globală se tot amînă, centralele de apartament nu au intrat încă în vacanță, vine vara (cică va cădea într-o joi!), sîntem optimiști de felul nostru. Ce mai!...

Acum 5 ore,

ediția online a cotidianului Adevărul titra:

ANI intră în Guvern. Averea lui Gabriel Oprea, verificată  în urma unei sesizări. Pe numele vicepremierului va fi depusă şi o sesizare la ANAF

A se reciti postarea mea din 28 martie!

„Pe surse...”

Surse care au dorit să-și păstreze anonimatul ne informează că întîiul edil al capitalei, dr. Sorin Oprescu, a semnat un contract cu Metrorex pentru construirea unei noi linii de metrou. Aceasta ar urma să asigure legătura directă, rapidă și comodă între Palatul Parlamentului și str. Știrbei Vodă unde ființează sediul DNA.
Potrivit declarațiilor făcute într-un cadru restrîns de primarul Bucureștilor, de acest proiect ar putea beneficia acei parlamentari care nu doresc să fie văzuți de jurnaliștii care și-au mutat birourile la mai toate intrările Casei Poporului în așteptarea parlamentarilor care afluează necontenit înspre birourile anchetatorilor. O stație intermediară ar fi proiectată la Primăria Municipiului București urmînd ca, în funcție de necesități, linii conexe să fie adăugate, cu puncte de plecare la sediile partidelor.
Un interes deosebit față de acest proiect pare a manifesta un alunecos șef de partid de uniune națională...

Degetul la nas

   Gestul Elenei Udrea are o semnificație clară. Dar numai pentru cei care o cunosc! Este un mesaj, nu încape îndoială!

   Există cel puțin trei interpretări, în funcție de sistemul de referință. Una ar fi: „Atenție, nu am spus tot! Mișcați ceva sau... schimb nara!” Destinatarii ar fi, în acest caz, cei care sînt încă liberi! Prin urmare, Elena Udrea, deși pare a fi dispusă la sinceritate completă, mai are încă secrete de împărtășit! Cei interesați sînt puși pe jar! Ies din amorțire de bună voie sau... îi „ajută” ea!

„Serviciile”

   Un serviciu secret are o singură alternativă în fața corupției statului pe care-l servește: fie o anihilează (este prima instituție, cronologic vorbind, care află de existența ei!), fie o promovează și o întreține. Depinde al cui interes primează! Timp 25 de ani, interesul statului democratic nu a avut nici o șansă. Un fost președinte, într-un naiv acces de sinceritate, s-a mărturisit învins de „servicii”! Ce poate face actualul președinte?!...
   Internetul e mare. Și am găsit în el un text interesant. Nu-l redau aici integral, e lung, dar adună în el o sumedenie de întrebări adresate generalului Florian Coldea. Autorul textului, Petre Vasilescu, l-a publicat într-un grup pe o rețea de socializare. Ce mi-a atras atenția? Tonul imperativ al întrebărilor. Domnul PV pare a fi convins că generalul FC are, de fapt, răspunsurile tuturor întrebărilor. Domnul PV este, se pare, un militar pensionar. Un om care pare a ști cum stau treburile dinlăuntrul sistemului. Impresia generală este că toată lumea știe / știa despre corupție dar abia în zilele noastre se sparge buba! De ce am avut nevoie de 25 de ani pentru a ajunge aici? Dar să nu cad și eu în capcana întrebărilor retorice și să citez din textul pomenit:

   „Este adevarat domnule general-locotenent Florian Coldea ca averea dumitale depaseste 25 de milioane de euro? Este adevarat domnule general-locotenent ca in anul 2005 ai furat 2.750.000 de euro?”

   „Este adevarat domnule general-locotenent Florian Coldea ca Liviu Mihaiu, dependent de marijuana, si Cristian Tabara, sunt ofiteri acoperiti in cadrul Serviciului Roman de Informatii? Este adevarat domnule general-locotenent Florian Coldea ca Tabara a fost scapat de dosarul de viol si pedofilie, musamalizare de cea mai joasa speta, tocmai din cauza faptului ca lucreaza in Serviciul Roman de Informatii? Este adevarat domnule general-locotenent Florian Coldea ca existau probe clare ca Tabara avea inclinatii de pedofil? Este adevarat domnule general-locotenent Florian Coldea ca o prezentatoare extrem de cunoscuta de la Antena 3, o vedem seara de seara la televizor, are grad de capitan in cadrul Serviciului Roman de Informatii si-n fiecare seara primeste un dosar-raport despre ce trebuie sa vorbeasca in emisiune?”

   „Este adevarat domnule general-locotenent Florian Coldea ca Ion Maticiuc (foto stanga), tatal celebrului Codin “Poponet” Maticiuc, colonel in rezerva in cadrul D.I.E (S.I.E), fost coleg de birou cu colonelul (r) Filip Teodorescu – Directia a III-a Contraspionaj, in urma cu trei ani de zile printr-o serie de firme fantome a dat castig de cauza unei firme controlate de SRI pentru o lucrare facuta din bani de la bugetul statului, 3.700.000 de euro, la modul: “Sa manance toata lumea…”? Este adevarat domnule general-locotenent Florian Coldea ca la ora actuala exista o uriasa increngatura de firme controlate de vechea garda a Securitatii Romane, in colaborare cu “noiile” institutii pe nume SRI/SIE? Este adevarat domnule general-locotenent Florian Coldea ca la un moment dat se banuia ca cifra de afaceri a acesti mafii depaseste suma de 14 miliarde de euro/anual?”

   Mă opresc aici, textul este mult mai amplu și conține întrebări din ce în ce mai abrupte, unele care par de domeniul fantasticului conspiraționist. Nu am intervenit în nici un fel asupra textelor citate. O singură concluzie-întrebare: serviciile secrete se ocupă ȘI de siguranța națională?

Neujahrskonzert

           1 ianuarie are, în ceea ce mă privește, o semnificație în plus față de cele obișnuite pentru prima zi a unui an. De zeci de ani (e drept, în regimul comunist fenomenul avea loc pe 2 ianuarie, cu o întîrziere de 24 de ore!) ascult și privesc Concertul de Anul Nou de la Viena. Îi mulțumesc unchiului meu, Doru Niculescu, care nu mai este printre noi, pentru a-mi fi deschis ochii sufletului înspre această minune!
        Am mai scris și cu alte ocazii: dacă Austro-Ungaria nu ar fi pierdut primul război mondial, dacă Transilvania imperială s-ar fi unit cu patria mumă în interiorul Imperiului, astăzi, capitala noastră ar fi fost Viena! Ce alai de consecințe de tot soiul ar fi urmat… numai imaginația noastră nestăvilită poate spune! Dar istoria nu face casă bună cu perspectiva contrafactuală. Nici eu nu-s istoric și nici nu-mi pasă prea tare dacă aș putea avea sau nu dreptate! Cert este un lucru: mi-ar fi plăcut să fiu cetățeanul unui stat care cultivă, respectă și, prin urmare, iubește tradiția! Nu în vorbe de paradă, ci prin fapte de cultură. Atenție: nu prin legi, ordonanțe, decrete sau ordine, ci prin instituirea libertății de exprimare ca mod de viață!

        Azi, nu „statul austriac”, nu președintele Austriei, nici primul ministru nu „permit”, „facilitează”, „încurajează” manifestări culturale în genul celei care este pe punctul de a începe la Musikverein, în Sala de Aur! Acestea sunt apanajul unui fenomen mult mai profund și mai rezistent în timp decît orice putere pămîntească: tradiția! Cea izvorîtă din cultul muncii libere, al demnității individului ca valoare divină suverană!

        Am traversat în vara aceasta Austria (nu pentru prima dată) și am văzut zeci de biserici mici, frumoase, curate, așezate pe plaiuri verzi ce-mi aminteau fie de versanții carpatici, fie de obcinele Bucovinei (Buchenland - Țara Fagilor, cum o numeau, cîndva, locuitorii germanofoni ai zonei)… Am înțeles atunci, o dată în plus, că tot ceea ce ne apropie pe noi, oamenii acestui Pămînt, este mult mai solid și mai important decît ceea ce ne desparte. Alături de iubirea de aproapele, arta (astăzi muzica) este cea care poate fi liantul umanității noastre de sorginte divină!

        Peste o jumătate de ceas începe Concertul de Anul Nou de la Viena!

        La mulți ani, oameni buni ai acestei lumi!

Adio, Marian!

  De astăzi, Marian Tutunea nu mai este printre noi. 

  Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte. Și pe noi, cei care, din neștiință, grabă, orgolii l-am judecat aspru în ultimii ani.

   Ca noi toți, îi va fi supărat și el pe unii dintre apropiați, e în firea omului să greșească. În ultimii ani și, mai cu seamă în ultimele luni, Marian a fost cu totul altul; boala, ale cărei dimensiuni nu le știam cu adevărat, l-a schimbat profund.

   Îmi doresc să pot păstra în minte și în suflet imaginea colegului Marian așa cum l-am cunoscut la începutul anilor 90: inteligent, excelent profesionist, înzestrat cu un simț al umorului vecin cu ironia fină, iubitor și iubit de elevi... 

   În ultima vreme am vorbit rar cu Marian. Îi respectam dorința de izolare, deși bănuiam că suferă din pricina lipsei de comunicare cu cei din jur... Dar în puținele vorbe schimbate cu el reușeam amîndoi să zîmbim. Acum, desigur, mi-aș dori ca aceste momente să fi fost mai dese, mai lungi...

   Nu este niciodată prea tîrziu să învățăm că nimic nu doare mai mult pe lumea asta decît să vrei să ceri cuiva iertare și să nu mai ai cui!...

22 Decembrie 1989...

             În dimineața acelei zile, vocea gravă a crainicului TV anunța sinuciderea generalului Milea („trădătorul Milea”, după cum a fost catalogat de propaganda oficială), instituirea stării de necesitate, interdicția de a se mai circula pe stradă în grupuri mai mari de 2 – 3 persoane…

            De la Radio Europa Liberă știam, în mare, ce se întîmplă în țară, dar nu bănuiam nici pe departe că, în cîteva ore, avea să se spargă buba. Să „explodeze mămăliga”, după o expresie care sugera ineluctabila resemnare mioritică a neamului nostru, incapabil de revoltă, de opoziție deschisă față de un agresor intern, perfid și care părea să se eternizeze la conducerea statului!

            Eram traducător la Combinatul Petrochimic Borzești. Auzeam ceea ce transmitea programul 1 al Radiodifuziunii române la difuzoarele instalate în birouri. Ne așteptam la ce era mai rău. Nu știam să definim răul, dar nici nu aveam curajul interior de a nădăjdui în… ceea ce avea să se întîmple la vremea prînzului.

            La ora 12 și cîteva minute, după o tăcere oarecare căreia nici nu-i dăduserăm atenție, în difuzorul din birou a izbucnit vocea sacadată, gîfîită, parcă, speriat-entuziastă a actorului Ion Caramitru (citez aproximativ, din memorie – deși aș putea găsi pe internet varianta exactă!): „Fraților, am învins, dictatorul a fugit!” Aveam să aflăm puțin mai tîrziu că-și luase zborul într-un elicopter chemat pe acoperișul Comitetului Central al PCR, la ora 12 și 15!

            Am înlemnit cu toții, nu ne venea să credem, ne-am făcut cruce și, mai toată suflarea uzinei (sau, cel puțin noi, cei ce nu lucram în secțiile de producție), am luat-o la picior spre case! Nu existau telefoane mobile, eu nu aveam nici telefon fix acasă, deși făcusem cerere de 2 ani la Telefoane, deci nu știam ce fac soția și cele două fete. Fiul meu era… la minus 4 săptămîni!

            Tot drumul spre casă am cîntat Deșteaptă-te, române! Nu-mi păsa dacă mă aude cineva! Cînd am ajuns, Gabi a mea mi-a povestit într-o suflare că încercase să prindă ceva semnal la televizor (aveam o antenă proastă, pe bloc, care tot cădea și rareori aveam semnal! De altfel, nici nu prea aveam la ce ne uita, în cele 2 ore de emisiune pe zi cît catadicsea să ne acorde partidul!) și că auzise și ea ce auzisem și eu. Mi-a povestit cum a căzut în genunchi și a început să spună „Tatăl nostru”!... Raluca, speriată, o întrebase: ”Ce s-a întîmplat, a plecat tata la război?!”…

            …

            A început lungul maraton al Revoluției Române în direct, la TVR, devenită Televiziunea Română Liberă! Cei care, cu numai două ceasuri în urmă, declamau textele impuse de propaganda comunistă, acum își făceau mea culpa și se declarau trup și suflet alături de revoluționari!

            Timp de cîteva ore s-au perindat tot felul de personaje în celebrul Studio 4 al TVR! Militari care declarau că armata e de partea revoluției, un general de securitate care declara că nu Securitatea este cea care trage, civili, actori, poetul Mircea Dinescu, regizorul Sergiu Nicolaescu, fostul ideolog comunist, jurnalist, politolog (și multe altele) Silviu Brucan și… către ora 17 sau, poate, puțin mai tîrziu, adus de la Editura Tehnică unde fusese „marginalizat” de Ceaușescu, Ion Iliescu, fost membru al CC al PCR, fost prim-secretar al Comitetului Județean al PCR Iași (un soi de prefect combinat cu președinte de CJ de azi -  deci om puternic în structurile de conducere ale partidului comunist!)…

            Și a început… continuarea diversiunii. Am mai scris despre 3 mari diversiuni sîngeroase ale acelor zile. Au fost mult mai multe! Scenariul se repeta identic: o „entitate” revoluționară chema o alta să o apere contra teroriștilor. Și uneia și celeilalte i se spunea că ceilalți sunt… teroriști și… se decimau unii pe alții într-o sinistră baie de sînge!

            Fapte, cifre: în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, cînd Ceaușescu era încă viu și la putere, au murit, în București, cîteva zeci de români. Au fost arestați cîteva sute! Majoritatea eliberați a doua zi sau în zilele următoare. Între 22 și 25 decembrie au murit circa 1000 de români! Ceaușescu fugise, țara era condusă de cei 39 de membri ai Comitetului FSN (dintre care, „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu”!), În fapt, conducea Ion Iliescu și cîteva nume grele ale armatei și securității a căror prestație din acele zile stă încă sub semnul întrebării.

            Ce a urmat,… se știe. Sau nu!  

21 Decembrie 1989 - 2014

                Douăzecișicinci de ani despart două zile de 21 decembrie… O dată importantă în istoria contemporană a României. 1989 – începutul finalului comunismului românesc, mitingul sinucigaș convocat de Ceaușescu în fața sediului CC al PCR – astăzi Piața Revoluției; 2014 – începutul unui nou mandat la Cotroceni, cel al depozitarului noilor speranțe de renaștere a României!

            Acum un sfert de secol, președintele de atunci se crampona idiot de menținerea unui sistem politic dictatorial, încremenit într-un proiect falimentar, în ciuda vizibilelor mișcări de înnoire care agitau apele în blocul comunist. Speriat de ceea ce se petrecea la Timișoara unde oamenii nu mai strigau doar în favoarea unui pastor reformat ci de-a dreptul împotriva regimului comunist și a lui Ceaușescu însuși, acesta din urmă a chemat, disperat, muncitorii, crezînd că îi va putea asmuți împotriva „huliganilor” de la Timișoara. Calcul greșit; un amestec încă misterios de hazard, instigare subterană, comploturi sinergice ale unor forțe obscure cu origini în însuși aparatul de partid și de stat, toate acestea pe fondul unei crescînde nemulțumiri a maselor largi care nu mai suportau foamea și frigul ultimilor 10 ani, a dat startul degringoladei finale. Ceea ce trebuia să fie o manifestare a solidarității poporului față de conducătorii săi a degenerat într-o sîngeroasă revoluție care va semăna din ce în ce mai mult cu o lovitură de stat cosmetizată din sinistra nevoie de legitimitate! În noaptea de 21 spre 22 decembrie manifestanții adunați de Ceaușescu nu au mai plecat acasă. Mulți au rămas pe străzile din jurul Comitetului Central, au ridicat baricade (celebră a fost cea de la Intercontinental), au continuat să protesteze împotriva regimului comunist. A doua zi, evenimentele aveau să se precipite…

            Astăzi, 21 decembrie 2014, la Palatul Cotroceni s-a instalat al cincilea președinte al României. Al patrulea președinte după 1989. Al treilea președinte al opoziției anti-iliesciene, al doilea președinte al României europene, primul președinte provenit din Partidul Național Liberal.

            Mă rog Domnului să nu ne dezamăgească așa cum au făcut-o ceilalți doi!... 

18 decembrie 1989

   La Timișoara, acum 25 de ani, morga devenise neîncăpătoare! Zeci de cadavre, unele neidentificate, zăceau peste tot. De autopsie nu putea fi vorba, nu era timp și nici spațiu pentru așa ceva. Cauza deceselor: plăgi prin împușcare. 
   A doua zi, cadavrele aveau să dispară! Dar altele proaspete le luau deja locul! 
   Comunismul agoniza solidar cu victimele sale! 

Am fost tînăr în comunism...

   M-am născut cînd comunismul împlinea în România 10 ani. Sau 13, după o altă numărătoare. Diferența este nesemnificativă la scara istoriei. În anul în care, teoretic, cel puțin, România se despărțea de coșmarul marxist-leninist, împlinisem deja 31. Mi-am trăit copilăria, adolescența și prima tinerețe în plin comunism. Mă rog, într-un stat socialist care „năzuia” spre comunism...

   Dacă cineva m-ar fi întrebat dacă sper ca România să nu mai fie într-o bună zi o țară socialistă, aș fi răspuns categoric: „Nu!”. Nu speram. Nu credeam că este posibil să fie altfel. Speram ca, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, să pot trăi într-o țară ceva mai civilizată, fără frică, fără sentimentul surd al culpabilității, fără cozi interminabile în fața magazinelor alimentare, fără înjositoare așteptări în birourile cu miros cazon ale sediilor Ministerului de Interne pentru a primi mult așteptatul pașaport care să-mi permită ieșirea în afara granițelor țării, fără ședințe de partid desfășurate într-o limbă de lemn de o imbecilizantă platitudine, fără activiști de partid care se credeau atotștiitori...

   Nu speram într-o schimbare radicală dar doream o ameliorare generală a condițiilor de trai. Eram naiv, ca să nu spun mai rău: nu realizam că sistemul comunist nu poate fi îmbunătățit din interior, că, așa cum este el construit, respinge în fașă orice tentativă de reformare. Credeam și eu, după modelul gorbaciovist, că putem avea un comunism cu față umană. Ei bine, eu aveam cel puțin o scuză, una palidă, ce e drept: eram... naiv. Sau neinstruit. Sau incult. Necitit. Anesteziat. Frica familiei mele de a nu repeta și eu calvarul unora dintre ascendenții mei a făcut ca eu să nu fiu plămădit dintr-un aluat „revoluționar”! Simțul dreptății, atît cît îl aveam, ieșea la suprafață haotic, uneori inconsistent alteori inutil, dar niciodată cu o finalitate radicală. Nu cutezam să dărîm sistemul. Nici nu credeam că se poate, cum am mai spus.

   Anul 1989 mi-a oferit prilejul unor reașezări în ierarhia speranțelor. Am căpătat alte măsuri pentru ceea ce considerasem pînă atunci ca fiind posibil sau imposibil... Evenimentele s-au scurs uimitor de repede, cu o accelerație exponențială. Finele anului m-a găsit în dispoziția celui care aștepta totul de la evenimentele care se desfășurau sub ochii înlăcrimați și cu suflarea sacadată a celui care știe că mai are de alergat zece pași pînă la adăpostul de urgie! Atunci, în ultima săptămînă a lui decembrie, am crezut că ne vom întoarce cu toții fața spre lumină, spre adevăr! Mergeam pe stradă, în Onești, și, de la etajele blocurilor auzeam strigîndu-se: „Jos comunismul”! „Strigați, domnule - mi se adresa vocea - jos comunismul!” De ca și cînd mai era nevoie să mă invite cineva: „Jos comunismul!” am răspuns, ca într-un salut pascal prin care ne recunoșteam unii pe alții ca frați întru aceeași credință!

   17 decembrie 1989... Ceaușescu a ordonat foc împotriva celor care strigau „Jos comunismul” la Timișoara. În Onești nu se întîmpla încă nimic... Repetam, în grupul nostru de prieteni, colinde pentru apropiatul Crăciun. 7-8 voci tinere, o mandolină... Un „Deșteaptă-te, române” cu geamul de la sufragerie deschis către o incintă din care răsunau aplauze complice... 

   Sentimente amestecate, confuze, o speranță neîntrupată, așteptare...

16 Decembrie 1989

   Acum douăzecișicinci de ani, la Timișoara, o mișcare de solidaritate spontană cu pastorul Lazslo Tökes a constituit scînteia care a declanșat ceea ce avea să se numească Revoluția Română din Decembrie 1989.

   Dar terenul schimbărilor profunde în configurația politică a continentului european a fost pregătit încă de la mijlocul deceniului al nouălea prin urcarea la cîrma URSS a lui Mihail Sergheievici Gorbaciov, primul leader sovietic care a vrut să reformeze din interior partidul comunist prin lansarea celebrelor concepte „glasnosti” și „perestroika”.

   Ceea ce nu și-a putut închipui, însă, omul care, pe drept cuvînt, a putut fi supranumit „omul secolului”, a fost că, în fibra sa intimă, ideologia comunistă nu permitea reformarea din interior și cu atît mai puțin libera exprimare a opiniilor critice la adresa-i! Odată dezlănțuite cele două arme ale „reformării”, sistemul comunist nu avea decît o alternativă: fie să le anihileze așa după cum o mai făcuse de atîtea alte ori (comunismul nu a tolerat nici o disidență, a se vedea Ungaria 1956, Praga 1968, Polonia 1981...), fie să sucombe sub presiunea atacurilor lor. 1989 a însemnat implozia comunismului provocată de sinucigașa tentativă de autoreformare! 

   Finele anului 1989 avea să găsească o Europă de Est care renunțase la comunism pe cale pașnică. Rînd pe rînd, Ungaria, Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, pînă și Bulgaria cea de Moskova ascultătoare au apucat-o pe calea reformelor care, în fapt, au dus rapid și inexorabil la abandonarea sistemului care nu putea fi reformat. Au apărut noi mișcări democratice, au reînviat partide politice aruncate în temnițele comuniste imediat după 1945, a căzut Zidul Berlinului, simbol rușinos al scindării Europei postbelice.

   Un singur bastion al comunismului mai rezista, imbecil și nevolnic, în Europa din decembrie 1989: România condusă de clanul Ceaușescu. Un partid de 3,8 milioane de români adunați sub steagul roșu din teamă, oportunism, naivitate, prostie, ticăloșie, inerție, un colos care funcționa exclusiv pe baza inculcării sentimentului de vinovăție potențială trăgea să moară în ciuda apelurilor disperate ale unei conduceri care nu știa altceva să facă decît să lanseze slogane găunoase și să acuze agenturile occidentale de instigare la revoltă.

   Timișoara lui 16 Decembrie 1989 a fost scînteia. „Azi în Timișoara, mîine-n toată țara!” - se putea auzi în difuzoarele radiourilor care transmiteau emisiunile postului de radio „Europa Liberă”. Așa a și fost. În 22 decembrie 1989, la capătul unui maraton de mitinguri muncitorești convocate sinucigaș de Ceaușescu, spre a-i condamna pe „huliganii” de la Timișoara, dictatoul din Scornicești și-a luat literalmente zborul de pe acoperișul sediului Comitetului Central al P.C.R. pentru ca, trei zile mai tîrziu să fie împușcat, în zi de Crăciun, la capătul unui proces încropit de noua putere aflată în abruptă căutare de legitimitate! 

   Cu patru ani în urmă am publicat pe acest blog o evocare a unei cumplite zile a revoluției, o puteți găsi aici!

   De ce am scris acest text (și poate voi mai scrie cîteva pe această temă)? Pentru că, la 25 de ani de la acele evenimente, tinerii mei elevi nu știu mare lucru despre comunism (în afara unor clișee simplificatoare culese de prin manuale) iar mai vîrstnicii noștri conaționali încep a uita ce a însemnat sinistra perioadă istorică dintre 1945 și 1989.

Lăsare în voia Milostivirii

             Colegul nostru Marian este în grea suferință. Cred cu tărie în puterea gîndului bun. Neștiind și neputînd face altceva pentru el, în acest moment, transcriu mai jos o Rugăciune a Papei Ioan-Paul II, din 1985. Este, cred, cel mai frumos text pe care l-am citit vreodată!

            Doamne, sunt mai bine de șaizecișicinci de ani de cînd mi-ai făcut neprețuitul dar al vieții și, de la nașterea mea, Tu n-ai încetat a mă copleși cu bunătatea și iubirea Ta nesfîrșite.

            De-a lungul acestor ani s-au împletit mari bucurii, încercări, succese, eșecuri, probleme de sănătate, dolii, așa cum se întîmplă cu toată lumea.

            Prin milostivirea Ta și cu ajutorul Tău am putut învinge aceste obstacole și am izbutit să înaintez către Tine.

            Azi, mă simt îmbogățit de experiența mea și de alinarea că am fost obiectul iubirii Tale.

            Inima mea Îți cîntă recunoștința.

            Dar întîlnesc zi de zi în jurul meu oameni în vîrstă pe care Tu îi încerci puternic: aceștia sînt paralizați, handicapați, neputincioși și adesea nu mai au puterea de se ruga Ție, alții și-au pierdut uzul facultăților mentale și nu mai pot ajunge la Tine străbătînd lumea lor ireală. Îi văd pe aceștia și îmi spun: „Dacă aș fi eu în locul lor?”

            Și-atunci, Doamne, încă de astăzi, cînd mă bucur de deplinătatea facultăților mele motrice și mentale, Îți dăruiesc dinainte acceptarea Sfintei Tale voințe și, încă de pe acum, doresc ca, dacă mi s-ar întîmpla una sau alta dintre aceste încercări, ea să poată sluji slavei Tale și mîntuirii sufletelor. Încă de pe acum, de asemenea, Te rog să sprijini, cu mare mila Ta, pe cei care ar urma să aibă ingrata sarcină de a-mi veni în ajutor.

            Dacă, într-o bună, zi boala mi-ar năpădi creierul și mi-ar nimici luciditatea, Doamne, supunerea mea este de pe acum înaintea Ta și se va continua de-a pururi într-o tăcută adorare.

            Dacă, într-o bună zi, o stare de inconștiență prelungită va fi să mă doboare, doresc ca fiecare ceas pe care-l voi avea de trăit să fie un șir neîntrerupt de fapte de milostenie și ca ultima mea suflare să fie una de iubire. Sufletul meu, condus în acea clipă de mîna Mariei, se va înfățișa dinaintea Ta spre a-Ți cînta laude de-a pururi.

            Amin.

Gazați de Ponta!

  Nu știu care va fi rezultatul final! Pot doar să sper că li se va face dreptate tuturor celor care și-au pus nădejdea în schimbare! 

   Și mai pot spune ceva: PSD a jucat murdar! Ceea ce s-a întîmplat la Paris și în alte mari orașe ale lumii este demn de mocirla comunistoidă în care se bălăcesc toți lașii neamului. Imediat după închiderea secției de votare de la Ambasada României la Paris, jandarmii au aruncat cu gaze lacrimogene în cei care stăteau la coadă și care nu făceau nimic altceva decît că... scandau! Nu jandarmii vor fi fiind de vină, ci guvernanții români care au făcut tot posibilul pentru a sabota votul în diaspora!

   Dar rămîne un lucru cert: cei care au votat Ponta merită să fie conștienți că în lacrimile tuturor celor gazați se află și crîmpeie roșii din stindardul comunismului românesc ne-mort!

Cine se teme de Iohannis

    1. Ortodocșii din gură. Ortodocșii de praznic. Cei care habar nu au în ce anume cred dar se pricep să recite lozinci! Iubirea, ca valoare fundamentală a creștinismului, le este tot atît de străină precum îi este mutului elocința!

   2. Pomanagii. Cei care așteaptă să li se dea. Fie că-și fac veacul la ușa bisericilor, la capul podului, în birourile administrației de stat sau în școli, spitale, cazărmi, institute și instituții de stat, ei așteaptă să le dea cineva. Ceva. Salariu, primă, compensații, bani de porc, de miel, de curcă, orice! Că de-aia e stat, să dea!

   3. Fricoșii. Cei care nu-s capabili să facă ceva concret cu mîna lor, din proprie inițiativă. Care nu ar începe o afacere, cît de mică, de teama de a nu deveni, peste noapte, stăpîni pe propriul destin. Supușii. Umilii. Resemnații. 

   4. Bătrînii. Născuți din 1916 pînă în 1996, acești bătrîni sînt nevolnici. Nu mai pot. Nu le trebuie lor un nou început! Nu le trebuie nimic nou. Ei vor ca pe vremuri. Ce să mai schimbi la venerabila vîrstă mentală de 90 de ani, chiar dacă în buletin ai doar 20?! Vrei ce știi, adică puțin! Mai nimica! 

   5. „Intelectualii de stînga”. Cei care cred că Marx a fost un băiat bun, că Lenin a fost un june stilat iar Stalin un despot luminat, un tătuc care a avut grijă ca o seamă de popoare năucite să-și uite originile, limbile și năzuințele și să se încoloneze docile în marșul forțat către fericirea silnică!

   6. Anti-americanii, anti-occidentalii, filo-rușii. Cei care detestă libertatea pentru că îi obligă la responsabilitate. Cei care se dau în vînt după Maica Rusie, după valorile ei molcome, blajine, etilice, după harapnicul tătucului atot-știitor și iute pedepsitor!

   7. Nepăsătorii, indolenții, filosofii de cafenea, întreținuții, absenții!

   Acesta nu este un pamflet! 

   Cei care nu împărtășesc aceste idei să nu le difuzeze!

Votăm, contăm!

Reciproca: stăm acasă, nu existăm!

Clișeul „indiferent pe cine votăm noi, iese cine trebuie” este o creație a ticăloșilor colportată de proști!

Alegem ceea ce vrem să fim!

Între a propovădui și a face

          Cu o încăpățînare demnă de o cauză mult mai bună, anumiți formatori de opinie continuă să diabolizeze Rotary și pe membrii acestei organizații internaționale punîndu-le în cîrcă activități oculte numai de ei închipuite! Acești lideri spirituali cu diplome universitare știu. Ei nu au dubii. Ei nu se poticnesc în sutele de exemple vii, la vedere, care le contrazic plăsmuirile păcătoase. Pentru acești veșnic-nemulțumiți gînditori (e o litotă!), faptul că membrii unui club Rotary se căznesc să adune bănuț cu bănuț pentru a-și ajuta concret semenii în nevoie nu are nici o importanță. Propovăduitorii binelui (care uită uneori să-l facă) o țin langa: Rotary nu este bun. E de nefrecventat. Este de evitat (Acestea sînt eufemisme! Vorbele lor sînt mult mai incisive și rănesc a păcat! Dar ei nu înțeleg asta. Tocmai ei!)... 

          Estimp, mai-marii lor cîntă imne de laudă unor potentați vremelnici, îndeamnă, de la înălțimea autorității lor spirituale (uneori chiar o au!), poporul spre un partid sau altul, fac propagandă (uneori fățișă) unei ideologii sau alteia! Pentru ei și pentru subordonații lor din teritoriu, partidele politice vor fi fiind întruchiparea curățeniei, a smereniei și a buneicuviințe, în timp ce o organizație precum Rotary nu merită decît o crîncenă anatemă! Nu pe față, desigur, ci discret, dosnic, cu iubire de aproapele!

Sărbătoare?!

Ziua Mondială a Educației

Azi sărbătorim cea mai veche profesie a omenirii. În ciuda altor opinii folclorice, aceasta este! 

Înregimentată în slujba statului, de vreo două veacuri bune, educația a ajuns pe rînd sau simultan, obiect de cult, hulă, prioritate națională, breloc politic, subiect de tacla atotștiutoare la mai toate posturile TV, mijloc instituționalizat de manipulare în masă, pîine pe masa unui corp profesional aflat în permanentă căutare și clamare a identității de sine!

La mulți ani, educație! 

Despre educatori, cu ocazia zilei lor!

Quiproquo

   A început să circule pe rețele un micro-fragment din filmul „Cel mai iubit dintre pămînteni”. Ștefan Iordache joacă rolul lui Victor Petrini, eroul principal, căruia i se adresează securistul, personaj interpretat de Gheorghe Dinică. Quiproquo-ul este simpatic, ducîndu-ne, evident, cu gîndul la... Victor Ponta! Numai că, în film, Victor Petrini este un personaj pozitiv, victimă a securității, în timp ce „eroul” zilelor noastre numai victimă nu este! 

   Dar realmente spumoasă este „sila” jucată de securist: el, tocmai el, s-a săturat de turnători și turnătorii! E ca și cum un proxenet s-ar fi săturat de curve și de preacurvie! Da, în acest context, și numai în acesta, apropierea de Victor-cel-din-prezent pare a avea un sens!

https://www.youtube.com/watch?v=C5fCpZyCH4k