Nu este un subiect care „arde” (câini, Roșia Montană), dar este actual: atitudinea față de homosexualitate.
Mai în glumă, mai în serios, mi-am spus părerea și în alte părți, aici aș vrea să sintetizez cîteva idei pentru a înlesni, celor mai puțin atenți, accesul la ceea ce numesc eu „neînțelegerea binomului discriminare - diferență”.
Mă declar creștin ortodox - asta pentru corecta situare într-un sistem de valori etice, morale, sociale - moderat practicant. Evident, păcătos - fără nici o umbră de falsă modestie, căci oricine se declară creștin trebuie să accepte inerența păcatului.
Pornind de aici, consider necesare unele precizări și nuanțări.
Valoarea supremă pe care o propovăduiește creștinismul este, cred eu (spun „cred eu” nu pentru că aș fi cumva original, departe de mine astă nesăbuire, ci pentru că, indubitabil, unii ar putea ierarhiza altfel valorile creștine), iubirea. Din și prin ea decurg și se înfăptuiesc toate celelalte: mîntuirea personală și a apropiaților, facerea de bine, respectul față de sine, de ceilalți, respectul legii, al cuvîntului. Altfel spus, un creștin nu ar trebui să urască, nu ar avea dreptul să judece pe alții înainte de a se judeca pe sine, nu ar avea dreptul să condamne ci, dimpotrivă, obligația de a lucra la îndreptarea aproapelui cu iubire, înțelegere și răbdare.
În acest context, un creștin, deși consideră homosexualitatea ca fiind un păcat, nu are dreptul să urască homosexualii, cu atît mai puțin pe acela de a-i condamna la izolare sau la publică lapidare. Personal, nu împărtășesc comportamentul lor, nu înțeleg punctul lor de vedere estetic (da, am spus că sînt păcătos), mă mir cum de frumusețea feminină îi poate lăsa indiferenți. Dar atît! Nu-i consider nici infractori, nici periculoși, doar... altfel. Aici, cred eu, este esența problemei: puterea sau abilitatea fiecăruia dintre noi de a înțelege că una este a discrimina, alta este a afirma o diferență.
Sîntem diferiți unii față de alții, dar aceste diferențe nu ne ierarhizează, ci ne situează în planuri diferite. Și, evident, aceste diferențe (moștenite sau asumate) pot fi responsabile de destinele noastre... diferite.
De cele mai multe ori, a fi homosexual ține de asumare. Nu afirm acest lucru cu tărie întrucît nu am pregătirea necesară, dar, din cît am citit, văzut, ascultat, atracția față de același sex apare, de cele mai multe ori, în urma unor întîmplări ce survin la anumite vîrste, în anumite conjuncturi... Nu detaliez din lipsa autorității în domeniu, vreau doar să subliniez ceea ce am spus mai sus, și anume rolul preponderent al propriei asumări, al propriei decizii în această devenire. De ce fac acest lucru? Pentru a trece mai departe în raționament și a afirma că, în sau din momentul în care devenim conștienți de alegerea făcută, trebuie să acceptăm și întregul cortegiu de consecințe ale acesteia. Diferența! Diferențele!
De departe cea mai importantă este cea legată de procreare. Un cuplu homosexual acceptă, prin însăși constituirea sa ca atare, abandonarea conștientă a rolului său în perpetuarea speciei. Un cuplu de homosexuali se împacă cu ideea că, negînd sau dezinteresîndu-se de diferența naturală dintre cele două sexe, nu va putea avea niciodată urmași. Ei bine, aici apare singurul conflict major pe care societatea actuală este, după cît se pare, incapabilă să-l gestioneze: cel dintre dorința legitimă a homosexualilor de a nu fi discriminați din punct de vedere politic, social, economic și dorința acelorași de a avea copii. De a adopta copii. Dacă, în general mai toate minoritățile impută majorității incapacitatea de a accepta diferențele fără a le discrimina, ei bine, aici, tocmai cei ce luptă împotriva discriminării pe baza diferențelor par a ignora funcția esențială a unei diferențe de care nu este răspunzătoare societatea ci însăși natura a toate creatoare: diferența dintre sexe. Specializarea sexelor. Aici greșesc profund homosexualii cerînd societății să abolească prin lege ceea ce nu ea a creat. Cerînd semenilor lor un drept la care ei au renunțat de bună-voie, acela de a „se înmulți”. Aici se vădește carența logică a unora și frica altora de a spune lucrurilor pe nume:
- da, să lăsăm cuplurile de homosexuali să trăiască liniștiți;
- da, să nu-i împiedicăm să-și afirme, dacă își doresc acest lucru, crezul;
- da, să-i respectăm ca pe toți ceilalți semeni ai noștri;
- da, să-i iubim creștinește, iar de nu putem, măcar să nu-i urîm;
- nu, să nu-i încurajăm a pretinde dreptul să adopte copii, căci nu numai că ar fi o „entorsă” logică, filosofică, morală, ci chiar o ilegalitate dacă stăm să ne gîndim la drepturile copilului, la faptul că acesta, la vîrsta presupusei adopții, nu-și poate exprima liber opțiunea de a fi sau nu fiul/fiica a doi tați sau a două mame!
Închei prin a spune că, în orice dispută legată de identitatea noastră asumată, incapacitatea de a face distincția dintre diferență și discriminare duce la atacuri prostești, la radicalitate obtuză, la fundamentalisme ireductibile care nu-s doar apanajul unor anumite religii, așa după cum se crede, ci bîntuie cu nonșalanță mai toate zonele de conflict „ideologic”: fundamentalismului religios i se alătură, cu țîfnă scrobită, fundamentalismul ecologic, fundamentalismul scientist, cel naționalist precum și multe altele, de dreapta, stînga sau de aiurea!
Lumea noastră e frumoasă, ne bucurăm prea puțin de ea pentru a ne permite luxul urii prostești!
