Definiţii

   Cîmp semantic = ansamblul sensurilor unui cuvînt. Sens propriu sau denotativ, sensuri figurate sau conotative (conotaţii), sens referenţial. Prin urmare, cîmpul semantic se defineşte la nivelul unui cuvînt anume, nu la nivelul unui text. Ca să luăm un exemplu oarecare, nu se poate vorbi despre cîmpul semantic al creaţiei ci numai despre cîmpul semantic al cuvîntului creaţie. Pentru a-l afla, ar trebui stabilit despre ce... creaţie vorbim: acţiune sau rezultat? Cea mai simplă modalitate ar fi consultarea unui dicţionar bun. Sensurile unui cuvînt sînt redate ordonat, de la propriu la figurat, prin scurte definiţii ilustrate, unde este posibil, cu sinonime. Acolo aflăm cîmpul semantic al unui cuvînt.

   La nivel textual, putem fi interesaţi de cîmpul lexical. Acesta se defineşte ca un ansamblu de cuvinte înscrise într-o arie tematică, într-un domeniu noţional. Cîmpul lexical nu este fix, nu este dat o dată pentru totdeauna. Putem vorbi despre cîmpul lexical al creaţiei într-un text dat. Aici ar intra toate acele cuvinte care se înscriu în acest domeniu tematic. Nu se poate vorbi, in abstracto, de cîmp lexical, ci numai la nivelul unui text dat. Spre exemplu, pat, ramuri, flamuri, sicriu (bogat), marginea mării etc. pot alcătui cîmpul lexical al morţii în Mai am un singur dor. Constatăm că aceste cuvinte nu sînt nici sinonime şi nici nu posedă, toate, ansambluri de sensuri care să ne ducă cu gîndul la moarte (excepţia din seria enumerată este sicriul). Celelalte cuvinte se află în acest cîmp lexical numai în poemul amintit. În alte contexte, flamurile pot sugera viaţa, iară nu moartea. La fel şi patul, dacă e să ne gîndim că el este, de multe ori, martorul şi suportul actului... creaţiei! Iar despre mare, ce să mai vorbim, după unii este însuşi mediul primordial al vieţii, prin urmare, numai voinţa unui autor de text poate stabili includerea unui cuvînt anume într-un cîmp lexical sau altul. Şi, aş adăuga, nevoinţa unui cititor nevinovat pus la cazne de către alţi semeni nu neapărat la fel!

   Familia lexicală este formată din toate cuvintele care pleacă de la o rădăcină comună, de la un cuvînt de bază (etimon). Compunere, derivare, schimbare a categoriei gramaticale, iată cîteva procedee care ne permit să plecăm de la soluţie (de pildă) ca să ajungem la insolvabilitate, trecînd prin disoluţie, a dizolva, rezoluţie, a rezolva, solvent, solvabil etc...

     Am greşit!

    Atunci cînd poliţiştii au strigat, în faţa palatului Cotroceni, “ieşi afară, javră ordinară!”, am fost de părere că exagerează. Nu că nu aveau dreptate să fie revoltaţi, ci pentru că, ziceam eu, au fost prea «duri» în limbaj !

   Azi, aflînd ce a declarat ieri Traian Băsescu în legătură cu Majestatea Sa Regele Mihai I al României, mărturisesc că am greşit atunci, îndoindu-mă de oportunitatea limbajului poliţiştilor! Din contra, au fost prea blînzi!

   Ştiam că de la un needucat nu te poţi aştepta la prea mult, dar credeam că se poate ascunde îndărătul unui pospai de civilizaţie pe care l-ar presupune funcţia înaltă. Iar m-am înşelat, nu poate! Un mitocan nu poate pricepe ce înseamnă demnitatea. Nu a avut cine să-l înveţe!

             Trei zile

            Duminică, 19 iunie 2011, directorii de şcoli generale au fost chemaţi la Inspectoratul Şcolar Judeţean Bacău pentru a fi instruiţi în legătură cu examenele naţionale. De ce duminică, nu cred că poate răspunde cineva în mod coerent ! S-au auzit, mai în surdină, mai pe şleau, justificări de genul : « dacă pe noi ne cheamă duminică, voi de ce să nu fiţi chemaţi tot duminică ?! » Eterna capră a vecinului…

            Ce au aflat directorii de şcoli duminică ? Nimic din ceea ce nu ar fi putut afla vineri ! Li s-au dictat instrucţiuni cu privire la organizarea examenelor naţionale ! Inclusiv cum să denumească fişierele pe care trebuie să le trimită centrelor zonale de evaluare : « CAT linie jos, andărscor / andărlain, EL, andărscor, / andărlain, SC, andărscor / andărlain, INV, andărscor etc…, denumirea şcoli… ! » Şi alte asemenea indicaţii preţioase care s-ar fi putut trimite foarte simplu şi prin poşta electronică. Asta ca să nu mai spun că există o metodologie care, citită, ar fi trebuit să ajungă ! Da, ar fi trebuit, într-o lume normală, ceea ce nu este cazul !

            Luni, 20 iunie 2011, încep examenele naţionale. Elevii susţin proba de limba şi literatura română. La ora 11 termină. Se strîng tezele. Se numără. Directorul şcolii le ia în braţe şi le duce la centrul de evaluare. Şi şcoala lui este centru de evaluare, dar, ca să se evite orice posibilitate de fraudă, tezele şcolii lui se vor corecta în alt centru de evaluare. Ce mai contează că fiecare teză este ştampilată NU cu o ştampilă unică, de examen naţional, ci cu însăşi ştampila şcolii ! Numai bine ca, la o căutare atentă, cine vrea (şi cine nu vrea ?!) să poată identifica, în « neutrul » centru de evaluare, tezele propriei şcoli ! Mai ales că, membri ai comisiei de evaluare care primesc tezele, pot fi chiar profesori ai şcolii de la care provin tezele. Unele şcoli au un număr foarte redus de elevi, ce mare greutate să găseşti o anume teză?! Da, dar ministerul face totul pentru a organiza nişte examene corecte. Păcat că nu face şi ceea ce trebuie! În schimb, ordonă schimbarea culorii tuşului ştampilei din albastru în roşu (asta acum vreo două săptămîni); la ridicarea rechizitelor de la inspectorat, directorii constată că primesc tuş... albastru (asta acum cinci zile), noroc că le-a rămas tuş roşu din belşug de la examenele anterioare! Reforma educaţiei naţionale stă-n şatmpila colorată!

            Marţi, 21 iunie 2011. Solstiţiul de vară. La Oneşti, în plus, inaugurarea sălii polivalente „Nadia Comăneci”. Elevi, profesori, cetăţeni, alegători, public... Lume adunată să trăiască evenimentul. Onorează cu prezenţa, alături de primar si alte notabilităţi ale urbei, însăşi Nadia Comăneci, Gică Hagi, Cristian Ţopescu... Slujbă, discursuri, fotografii, se intră în sală... Începe programul. Film documentar închinat figurii legendare a Nadiei, sala o aplaudă furtunos pe fragila şi totuşi puternica gimnastă care evoluează precis şi graţios la sol, paralele, bîrnă. Pe ecranul din sală. În trup şi suflet, Nadia este în loja oficială. Sala aplaudă frenetic. Nu şi E-ON Moldova care întrerupe curentul electric! A cincea zi consecutiv!

            Nici nemţii nu mai sînt ce-au fost odată!

Sînt absolut de acord cu militarul pensionar care a recurs la foc pentru a protesta în fața Palatului Cotroceni!... Cu un mic amendament: a greșit destinatarul!

Îmi aduc aminte de o inscripţie pe care o puteam citi pe toate staţiile de emisie-recepţie, pe toate telefoanele cu care “lucram” pe vremea cînd eram militar în termen (transmisionist): “Atenţie, duşmanul ascultă!” Era un avertisment menit să ne ascută nouă, militarilor de atunci, vigilenţa. Să nu vorbim, adică, „în clar” prin intermediul acelor aparate, să fim atenţi la ceea ce spunem căci inamicul ne poate intercepta oricînd.

            Aşa era. Aşa este şi acum, probabil. Gîndul îmi fuge însă mai departe, spre o altă psihoză a vremii (dar care şi azi e la modă, şi, de ce să nu recunosc, poate chiar îndreptăţită!): sîntem pîndiţi din umbră de spioni. De priviri ascunse care ne vor răul, care ne fură secretele. [Unde n-ar da Cel de Sus să ne fure şi „secretul” guvernamental al sărăcirii şi părăduirii economiei naţionale, să fugă cu el în cele zări apuse şi să nu mai avem a face cu el neam de neamul nostru!... N-avem noi bafta aia!]

            Dincolo de glumă, nimic mai normal ca un stat să-şi apere secretele. Şi, în acelaşi timp, să încerce să le afle pe-ale altora. Nu neg că ţara noastra nu are şi ea duşmanii ei. Nu este nici un secret că, aşezată aici, la răscruce de drumuri şi pofte, vecinii mai mari şi mai puternici îşi doresc o Românie supusă şi, dacă s-ar putea, chiar inexistentă pentru ca cizmele lor să poată răpăi mai lesne către ţărmurile Mediteranei... E visul de veacuri al ţarilor de toate culorile!

            Ceea ce mi se pare, însă, că aduc nou vremurile de azi în această ecuaţie, este tocmai complicitatea tîmpă a mai-marilor ţării cu invadatorii virtuali. Să mă explic: dacă pînă mai ieri un conducător de ţară, fie el rege, secretar general al partidului unic sau preşedinte de stat se fălea cu nesupunerea în faţa fratelui mai mare de la răsărit, azi, în ciuda continuării semeţe a politicii de „independenţă” faţă de imperiul vecin, suveranul cotrocean face, involuntar, zic optimiştii, jocul inamicului! Ce nevoie mai au serviciile secrete să infiltreze spioni şi să submineze economia românească, de ce să cheltuiască bani grei pentru a întreţine agenţi la cele mai înalte niveluri ale conducerii de stat (aşa cum se întîmpla, de exemplu, înainte de ’89), dacă politicienii noştri se întrec care mai de care, fără nici cel mai mic semn de istov, să ruineze şi puţinul care a mai rămas din avutul ăstui neam?! Ce nevoie mai au KGB, GRU, CIA, Mossad, SIS şi altele asemenea să împînzească instituţiile noastre de stat cu agenţi zdravăn antrenaţi cînd aceleaşi servicii le pot aduce gratis ai noştri aleşi care pun cu sîrg umărul la snopirea noastră sub dări, la umilirea noastră prin legi idioate, la exodul disperat al creierelor şi al forţei de muncă?!

            „Involuntar” spuneam mai sus? Oare?!