Epoci și demoni

   Fiecare epocă cu moda ei: în comunism, supapa prin care reușeam să mai scăpam de urîtul, ticăloșia și prostia vremurilor erau bancurile. Mai ales cele politice. Nu era zi de la Domnul fără un banc nou. Cele mai multe - de bună calitate. Subtile, curajoase, revigorante.

   Acum, că sîntem liberi și democrați, nu e zi fără cîteva e-mail-uri abisale care sa ne atragă atenția asupra pericolelor care ne pasc țărișoara și neamul: țiganii-rromi sau invers, ungurii cu sau fără Csibi, cardurile cu sau fără cip, UE cu cohorta de norme, legi și indicații care mai de care mai deznaționalizante, sectele, evreii, arabii, masonii, mormonii, hormonii! Unui întreg univers  care complotează împotriva noastră îi răspunde un cor la unison care plînge, plînge, plînge... 

   Nu e ciudat? Cînd eram sub dictatură rîdeam. Liberi - ne smiorcăim. Atunci știam cine e vinovatul de starea proastă a nației și-l uram la unison. Azi avem o panoplie impresionantă de vinovați și suspinăm polifonic a neputință mioritică. Numai un sfert din energia și timpul irosite pe e-mail-uri naive trimise și retrimise ad nauseam dacă l-am folosi pentru a ne vedea de treabă și a ne uita puțin mai critici în oglindă, am reuși, poate, să propășim. Adică să mergem înainte. Dacă nu, atunci vom continua să răscolim demonii trecutului, fie adunați de prin cărticele de cuib, fie de prin manifeste utopice, cu aceeași abisală și neaoșă ineficiență mîndră și neatîrnată!

            Despre modernitatea actului didactic

            Nimic mai vechi decât noul: încă de pe vremea cînd omul era doar un proiect, divin sau nu (fiecare alege), descendenţa lui s-a ostenit să facă aceleaşi lucruri altfel: să inventeze. Sau măcar să inoveze. Menirea părinţilor de a-i învăţa pe copii cum să se descurce în viaţă este, fără înoială, cea mai veche meserie a lumii. Indiferent de ce cred unii!

            Odată cu apariţia mentorului, a maestrului spiritual, a dascălului, fie acesta instituţionalizat sau nu, a apărut şi ştiinţa care să-i arate calea, care să-i conducă demersul pe un drum al eficienţei, al reuşitei. Pedagogia, numită aşa sau altfel, este, poate, prima formă de logos organizat pe care omul a agregat-o întru imitarea demersului divin principial. De la întîiele seturi de porunci şi pînă la algoritmii de învăţare cei mai sofisticaţi, omul s-a simţit dator să elaboreze strategii, tactici, metode de învăţare supuse, generaţie după generaţie, schimbării, reformării, înnoirii şi, evident, negării! Nimic din ceea ce este valid azi nu va mai fi aşa mîine, iar poimîine, mîinele va fi detronat. Singurul care se încăpăţînează a răme acelaşi este învăţăcelul: neascultător, indisciplinat, neinteresat de marile adevăruri pe care i le dezvăluie sacerdotal dascălul, veşnic pus pe şotii, izvor nesecat de întrebări incomode dacă nu de-a dreptul impertinente, mereu dornic de a învăţa ceva, dar întotdeauna altceva decît i se predă în acel moment!

            Sublim paradox: singurul care cugetă neîncetat asupra propriei condiţii este dascălul. El doreşte să fie cât mai bun, să obţină rezultatele cele mai bune, să formeze o generaţie de mîine cît mai demnă de a-i urma. Această cugetare e rodul perpelirilor intime la care el se supune în lungile ceasuri ale zilei, atunci cînd nu se află în preajma discipolilor săi. Un singur lucru uită maestrul să facă: să-l întrebe şi pe discipol ce părere are! Să-l ia şi pe el părtaş frămîntărilor, încruntărilor, naşterilor chinuitoare ale minţii lui iubitoare. Căci de un singur lucru nu se îndoieşte maestrul: de faptul că el şi numai el ştie ce e mai bine pentru elev. Că el şi numai el îi vrea binele, atît de mult încît, de multe ori, i-l şi ia. De tot!

  Guvernul Boc sublimează în absolut imbecilitatea, ticăloşia şi servilismul. El nu este decât o nefastă prelungire prezidenţială, tot atât de utilă României pe cât a fost Japoniei cumplitul seism de 8,9 grade!