Nu l-am votat pe domnul Ion Iliescu decît în 2000, de teama răului mai mare, Corneliu Vadim Tudor. Puteam să anulez votul, dar eram atît de „speriat” de perspectiva ajungerii la Cotroceni a unui extremist fanfaron încît, făcîndu-mi cruce și cerînd iertare, în gînd, familiei și tuturor prietenilor ce mă știau de orice altceva, numai de admirator al FSN-PDSR-PSD nu, am pus ștampila pe cel care avea să obțină al treilea mandat de președinte!
Nu enumăr aici toate motivele pentru care nu am putut vota/admira stînga românească. Ele țin de istorie (atît a neamului nostru cît și de cea personală), voi menționa doar unul: în 1990, Ion Iliescu era leaderul forțelor politice care i-au refuzat Regelui Mihai intrarea în țară! Bunica mea, Dumnezeu s-o odihnească, trăia încă, și, deși cocheta cu o lejeră admirație iliesciană, a fost dezamăgită de gestul prezidențial! Născută în 1908, educată în prima jumătate a vieții într-un regim monarhic, crescută în cultul și sincera admirație a Regelui nostru, bunica nu înțelegea cum poate cineva să-i refuze acestuia intrarea în propria patrie.
Anii au trecut, Majestatea Sa a reușit să se stabilească în România, și-a recăpătat bună parte din proprietățile confiscate de comuniști și a continuat să facă ceea ce a făcut în toată perioada exilului: să existe, să simtă, să acționeze pentru Țara Sa.
Dacă România este azi membră NATO și a Uniunii Europene, este și pentru că Regele a fost un activ ambasador al poporului Său, unul dezinteresat (nu a cerut și nu a acceptat nici o funcție politică în stat) dar extrem de eficient.
De ce această lungă introducere? Evoluțiile la care mă refer în titlu sînt ale președinților noștri de după 1990.
Emil Constantinescu a promis cîndva restaurarea monarhiei. Strîns cu ușa întrebărilor abrupte ale presei, a dat înapoi și nu a întreprins nici un demers concret pentru restabilirea legitimității politice în România.
Ion Iliescu, cel etichetat drept președintele bolșevic, kaghebist, neo-comunist, a reușit să schițeze o oarecare evoluție, sfîrșind prin a fi cel care a favorizat/permis revenirea cu drepturi depline a Regelui în țară. Nu discut aici resorturile intime ale gestului, nici dacă Ion Iliescu și-a schimbat în profunzime atitudinea față de monarhie. Cert este că domnia sa rămîne în istorie ca președintele care a reușit să-L alunge pentru a doua oară pe Rege (prima dată a făcut-o Petru Groza, un prim ministru de tristă amintire, coleg de partid cu Ion Iliescu!), ca mai tîrziu să-L primească și să-L onoreze! Este o evoluție!
Traian Băsescu... am mai scris (și nu numai eu): fie și numai pentru a-L fi acuzat pe Majestatea Sa că a fost un trădător, un slujitor al sovieticilor, merită deplina noastră uitare întru veșnică nepomenire!
În acest context, nu mică mi-a fost mirarea cînd l-am văzut pe domnul Ion Iliescu într-o fotografie făcută la Palatul Elisabeta, la Garden Party de 10 mai! Cîteva deducții sau concluzii s-ar putea extrage de aici:
- Ion Iliescu a primit invitație! De la cine... nu e chiar atît de important, deși, dacă aceasta a venit direct de la Casa Regală, concluzia este că generozitatea aristocratică nu este o vorbă în vînt!
- Ion Iliescu a acceptat invitația! De unde putem conchide că, pe de o parte, domnia sa a dorit participarea la eveniment, pe de alta nu se simte vinovat de atitudinea sa inițială față de monarhie ori, dacă da, consideră prezența lui aici ca pe un act de penitență!
- Ion Iliescu a dorit sau a acceptat să fie fotografiat în prezența unor cunoscuți regaliști! Să fie un prim pas spre o viitoare adeziune?!
