Adio, Marian!

  De astăzi, Marian Tutunea nu mai este printre noi. 

  Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte. Și pe noi, cei care, din neștiință, grabă, orgolii l-am judecat aspru în ultimii ani.

   Ca noi toți, îi va fi supărat și el pe unii dintre apropiați, e în firea omului să greșească. În ultimii ani și, mai cu seamă în ultimele luni, Marian a fost cu totul altul; boala, ale cărei dimensiuni nu le știam cu adevărat, l-a schimbat profund.

   Îmi doresc să pot păstra în minte și în suflet imaginea colegului Marian așa cum l-am cunoscut la începutul anilor 90: inteligent, excelent profesionist, înzestrat cu un simț al umorului vecin cu ironia fină, iubitor și iubit de elevi... 

   În ultima vreme am vorbit rar cu Marian. Îi respectam dorința de izolare, deși bănuiam că suferă din pricina lipsei de comunicare cu cei din jur... Dar în puținele vorbe schimbate cu el reușeam amîndoi să zîmbim. Acum, desigur, mi-aș dori ca aceste momente să fi fost mai dese, mai lungi...

   Nu este niciodată prea tîrziu să învățăm că nimic nu doare mai mult pe lumea asta decît să vrei să ceri cuiva iertare și să nu mai ai cui!...

22 Decembrie 1989...

             În dimineața acelei zile, vocea gravă a crainicului TV anunța sinuciderea generalului Milea („trădătorul Milea”, după cum a fost catalogat de propaganda oficială), instituirea stării de necesitate, interdicția de a se mai circula pe stradă în grupuri mai mari de 2 – 3 persoane…

            De la Radio Europa Liberă știam, în mare, ce se întîmplă în țară, dar nu bănuiam nici pe departe că, în cîteva ore, avea să se spargă buba. Să „explodeze mămăliga”, după o expresie care sugera ineluctabila resemnare mioritică a neamului nostru, incapabil de revoltă, de opoziție deschisă față de un agresor intern, perfid și care părea să se eternizeze la conducerea statului!

            Eram traducător la Combinatul Petrochimic Borzești. Auzeam ceea ce transmitea programul 1 al Radiodifuziunii române la difuzoarele instalate în birouri. Ne așteptam la ce era mai rău. Nu știam să definim răul, dar nici nu aveam curajul interior de a nădăjdui în… ceea ce avea să se întîmple la vremea prînzului.

            La ora 12 și cîteva minute, după o tăcere oarecare căreia nici nu-i dăduserăm atenție, în difuzorul din birou a izbucnit vocea sacadată, gîfîită, parcă, speriat-entuziastă a actorului Ion Caramitru (citez aproximativ, din memorie – deși aș putea găsi pe internet varianta exactă!): „Fraților, am învins, dictatorul a fugit!” Aveam să aflăm puțin mai tîrziu că-și luase zborul într-un elicopter chemat pe acoperișul Comitetului Central al PCR, la ora 12 și 15!

            Am înlemnit cu toții, nu ne venea să credem, ne-am făcut cruce și, mai toată suflarea uzinei (sau, cel puțin noi, cei ce nu lucram în secțiile de producție), am luat-o la picior spre case! Nu existau telefoane mobile, eu nu aveam nici telefon fix acasă, deși făcusem cerere de 2 ani la Telefoane, deci nu știam ce fac soția și cele două fete. Fiul meu era… la minus 4 săptămîni!

            Tot drumul spre casă am cîntat Deșteaptă-te, române! Nu-mi păsa dacă mă aude cineva! Cînd am ajuns, Gabi a mea mi-a povestit într-o suflare că încercase să prindă ceva semnal la televizor (aveam o antenă proastă, pe bloc, care tot cădea și rareori aveam semnal! De altfel, nici nu prea aveam la ce ne uita, în cele 2 ore de emisiune pe zi cît catadicsea să ne acorde partidul!) și că auzise și ea ce auzisem și eu. Mi-a povestit cum a căzut în genunchi și a început să spună „Tatăl nostru”!... Raluca, speriată, o întrebase: ”Ce s-a întîmplat, a plecat tata la război?!”…

            …

            A început lungul maraton al Revoluției Române în direct, la TVR, devenită Televiziunea Română Liberă! Cei care, cu numai două ceasuri în urmă, declamau textele impuse de propaganda comunistă, acum își făceau mea culpa și se declarau trup și suflet alături de revoluționari!

            Timp de cîteva ore s-au perindat tot felul de personaje în celebrul Studio 4 al TVR! Militari care declarau că armata e de partea revoluției, un general de securitate care declara că nu Securitatea este cea care trage, civili, actori, poetul Mircea Dinescu, regizorul Sergiu Nicolaescu, fostul ideolog comunist, jurnalist, politolog (și multe altele) Silviu Brucan și… către ora 17 sau, poate, puțin mai tîrziu, adus de la Editura Tehnică unde fusese „marginalizat” de Ceaușescu, Ion Iliescu, fost membru al CC al PCR, fost prim-secretar al Comitetului Județean al PCR Iași (un soi de prefect combinat cu președinte de CJ de azi -  deci om puternic în structurile de conducere ale partidului comunist!)…

            Și a început… continuarea diversiunii. Am mai scris despre 3 mari diversiuni sîngeroase ale acelor zile. Au fost mult mai multe! Scenariul se repeta identic: o „entitate” revoluționară chema o alta să o apere contra teroriștilor. Și uneia și celeilalte i se spunea că ceilalți sunt… teroriști și… se decimau unii pe alții într-o sinistră baie de sînge!

            Fapte, cifre: în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, cînd Ceaușescu era încă viu și la putere, au murit, în București, cîteva zeci de români. Au fost arestați cîteva sute! Majoritatea eliberați a doua zi sau în zilele următoare. Între 22 și 25 decembrie au murit circa 1000 de români! Ceaușescu fugise, țara era condusă de cei 39 de membri ai Comitetului FSN (dintre care, „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu”!), În fapt, conducea Ion Iliescu și cîteva nume grele ale armatei și securității a căror prestație din acele zile stă încă sub semnul întrebării.

            Ce a urmat,… se știe. Sau nu!  

21 Decembrie 1989 - 2014

                Douăzecișicinci de ani despart două zile de 21 decembrie… O dată importantă în istoria contemporană a României. 1989 – începutul finalului comunismului românesc, mitingul sinucigaș convocat de Ceaușescu în fața sediului CC al PCR – astăzi Piața Revoluției; 2014 – începutul unui nou mandat la Cotroceni, cel al depozitarului noilor speranțe de renaștere a României!

            Acum un sfert de secol, președintele de atunci se crampona idiot de menținerea unui sistem politic dictatorial, încremenit într-un proiect falimentar, în ciuda vizibilelor mișcări de înnoire care agitau apele în blocul comunist. Speriat de ceea ce se petrecea la Timișoara unde oamenii nu mai strigau doar în favoarea unui pastor reformat ci de-a dreptul împotriva regimului comunist și a lui Ceaușescu însuși, acesta din urmă a chemat, disperat, muncitorii, crezînd că îi va putea asmuți împotriva „huliganilor” de la Timișoara. Calcul greșit; un amestec încă misterios de hazard, instigare subterană, comploturi sinergice ale unor forțe obscure cu origini în însuși aparatul de partid și de stat, toate acestea pe fondul unei crescînde nemulțumiri a maselor largi care nu mai suportau foamea și frigul ultimilor 10 ani, a dat startul degringoladei finale. Ceea ce trebuia să fie o manifestare a solidarității poporului față de conducătorii săi a degenerat într-o sîngeroasă revoluție care va semăna din ce în ce mai mult cu o lovitură de stat cosmetizată din sinistra nevoie de legitimitate! În noaptea de 21 spre 22 decembrie manifestanții adunați de Ceaușescu nu au mai plecat acasă. Mulți au rămas pe străzile din jurul Comitetului Central, au ridicat baricade (celebră a fost cea de la Intercontinental), au continuat să protesteze împotriva regimului comunist. A doua zi, evenimentele aveau să se precipite…

            Astăzi, 21 decembrie 2014, la Palatul Cotroceni s-a instalat al cincilea președinte al României. Al patrulea președinte după 1989. Al treilea președinte al opoziției anti-iliesciene, al doilea președinte al României europene, primul președinte provenit din Partidul Național Liberal.

            Mă rog Domnului să nu ne dezamăgească așa cum au făcut-o ceilalți doi!... 

18 decembrie 1989

   La Timișoara, acum 25 de ani, morga devenise neîncăpătoare! Zeci de cadavre, unele neidentificate, zăceau peste tot. De autopsie nu putea fi vorba, nu era timp și nici spațiu pentru așa ceva. Cauza deceselor: plăgi prin împușcare. 
   A doua zi, cadavrele aveau să dispară! Dar altele proaspete le luau deja locul! 
   Comunismul agoniza solidar cu victimele sale! 

Am fost tînăr în comunism...

   M-am născut cînd comunismul împlinea în România 10 ani. Sau 13, după o altă numărătoare. Diferența este nesemnificativă la scara istoriei. În anul în care, teoretic, cel puțin, România se despărțea de coșmarul marxist-leninist, împlinisem deja 31. Mi-am trăit copilăria, adolescența și prima tinerețe în plin comunism. Mă rog, într-un stat socialist care „năzuia” spre comunism...

   Dacă cineva m-ar fi întrebat dacă sper ca România să nu mai fie într-o bună zi o țară socialistă, aș fi răspuns categoric: „Nu!”. Nu speram. Nu credeam că este posibil să fie altfel. Speram ca, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, să pot trăi într-o țară ceva mai civilizată, fără frică, fără sentimentul surd al culpabilității, fără cozi interminabile în fața magazinelor alimentare, fără înjositoare așteptări în birourile cu miros cazon ale sediilor Ministerului de Interne pentru a primi mult așteptatul pașaport care să-mi permită ieșirea în afara granițelor țării, fără ședințe de partid desfășurate într-o limbă de lemn de o imbecilizantă platitudine, fără activiști de partid care se credeau atotștiitori...

   Nu speram într-o schimbare radicală dar doream o ameliorare generală a condițiilor de trai. Eram naiv, ca să nu spun mai rău: nu realizam că sistemul comunist nu poate fi îmbunătățit din interior, că, așa cum este el construit, respinge în fașă orice tentativă de reformare. Credeam și eu, după modelul gorbaciovist, că putem avea un comunism cu față umană. Ei bine, eu aveam cel puțin o scuză, una palidă, ce e drept: eram... naiv. Sau neinstruit. Sau incult. Necitit. Anesteziat. Frica familiei mele de a nu repeta și eu calvarul unora dintre ascendenții mei a făcut ca eu să nu fiu plămădit dintr-un aluat „revoluționar”! Simțul dreptății, atît cît îl aveam, ieșea la suprafață haotic, uneori inconsistent alteori inutil, dar niciodată cu o finalitate radicală. Nu cutezam să dărîm sistemul. Nici nu credeam că se poate, cum am mai spus.

   Anul 1989 mi-a oferit prilejul unor reașezări în ierarhia speranțelor. Am căpătat alte măsuri pentru ceea ce considerasem pînă atunci ca fiind posibil sau imposibil... Evenimentele s-au scurs uimitor de repede, cu o accelerație exponențială. Finele anului m-a găsit în dispoziția celui care aștepta totul de la evenimentele care se desfășurau sub ochii înlăcrimați și cu suflarea sacadată a celui care știe că mai are de alergat zece pași pînă la adăpostul de urgie! Atunci, în ultima săptămînă a lui decembrie, am crezut că ne vom întoarce cu toții fața spre lumină, spre adevăr! Mergeam pe stradă, în Onești, și, de la etajele blocurilor auzeam strigîndu-se: „Jos comunismul”! „Strigați, domnule - mi se adresa vocea - jos comunismul!” De ca și cînd mai era nevoie să mă invite cineva: „Jos comunismul!” am răspuns, ca într-un salut pascal prin care ne recunoșteam unii pe alții ca frați întru aceeași credință!

   17 decembrie 1989... Ceaușescu a ordonat foc împotriva celor care strigau „Jos comunismul” la Timișoara. În Onești nu se întîmpla încă nimic... Repetam, în grupul nostru de prieteni, colinde pentru apropiatul Crăciun. 7-8 voci tinere, o mandolină... Un „Deșteaptă-te, române” cu geamul de la sufragerie deschis către o incintă din care răsunau aplauze complice... 

   Sentimente amestecate, confuze, o speranță neîntrupată, așteptare...

16 Decembrie 1989

   Acum douăzecișicinci de ani, la Timișoara, o mișcare de solidaritate spontană cu pastorul Lazslo Tökes a constituit scînteia care a declanșat ceea ce avea să se numească Revoluția Română din Decembrie 1989.

   Dar terenul schimbărilor profunde în configurația politică a continentului european a fost pregătit încă de la mijlocul deceniului al nouălea prin urcarea la cîrma URSS a lui Mihail Sergheievici Gorbaciov, primul leader sovietic care a vrut să reformeze din interior partidul comunist prin lansarea celebrelor concepte „glasnosti” și „perestroika”.

   Ceea ce nu și-a putut închipui, însă, omul care, pe drept cuvînt, a putut fi supranumit „omul secolului”, a fost că, în fibra sa intimă, ideologia comunistă nu permitea reformarea din interior și cu atît mai puțin libera exprimare a opiniilor critice la adresa-i! Odată dezlănțuite cele două arme ale „reformării”, sistemul comunist nu avea decît o alternativă: fie să le anihileze așa după cum o mai făcuse de atîtea alte ori (comunismul nu a tolerat nici o disidență, a se vedea Ungaria 1956, Praga 1968, Polonia 1981...), fie să sucombe sub presiunea atacurilor lor. 1989 a însemnat implozia comunismului provocată de sinucigașa tentativă de autoreformare! 

   Finele anului 1989 avea să găsească o Europă de Est care renunțase la comunism pe cale pașnică. Rînd pe rînd, Ungaria, Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, pînă și Bulgaria cea de Moskova ascultătoare au apucat-o pe calea reformelor care, în fapt, au dus rapid și inexorabil la abandonarea sistemului care nu putea fi reformat. Au apărut noi mișcări democratice, au reînviat partide politice aruncate în temnițele comuniste imediat după 1945, a căzut Zidul Berlinului, simbol rușinos al scindării Europei postbelice.

   Un singur bastion al comunismului mai rezista, imbecil și nevolnic, în Europa din decembrie 1989: România condusă de clanul Ceaușescu. Un partid de 3,8 milioane de români adunați sub steagul roșu din teamă, oportunism, naivitate, prostie, ticăloșie, inerție, un colos care funcționa exclusiv pe baza inculcării sentimentului de vinovăție potențială trăgea să moară în ciuda apelurilor disperate ale unei conduceri care nu știa altceva să facă decît să lanseze slogane găunoase și să acuze agenturile occidentale de instigare la revoltă.

   Timișoara lui 16 Decembrie 1989 a fost scînteia. „Azi în Timișoara, mîine-n toată țara!” - se putea auzi în difuzoarele radiourilor care transmiteau emisiunile postului de radio „Europa Liberă”. Așa a și fost. În 22 decembrie 1989, la capătul unui maraton de mitinguri muncitorești convocate sinucigaș de Ceaușescu, spre a-i condamna pe „huliganii” de la Timișoara, dictatoul din Scornicești și-a luat literalmente zborul de pe acoperișul sediului Comitetului Central al P.C.R. pentru ca, trei zile mai tîrziu să fie împușcat, în zi de Crăciun, la capătul unui proces încropit de noua putere aflată în abruptă căutare de legitimitate! 

   Cu patru ani în urmă am publicat pe acest blog o evocare a unei cumplite zile a revoluției, o puteți găsi aici!

   De ce am scris acest text (și poate voi mai scrie cîteva pe această temă)? Pentru că, la 25 de ani de la acele evenimente, tinerii mei elevi nu știu mare lucru despre comunism (în afara unor clișee simplificatoare culese de prin manuale) iar mai vîrstnicii noștri conaționali încep a uita ce a însemnat sinistra perioadă istorică dintre 1945 și 1989.

Lăsare în voia Milostivirii

             Colegul nostru Marian este în grea suferință. Cred cu tărie în puterea gîndului bun. Neștiind și neputînd face altceva pentru el, în acest moment, transcriu mai jos o Rugăciune a Papei Ioan-Paul II, din 1985. Este, cred, cel mai frumos text pe care l-am citit vreodată!

            Doamne, sunt mai bine de șaizecișicinci de ani de cînd mi-ai făcut neprețuitul dar al vieții și, de la nașterea mea, Tu n-ai încetat a mă copleși cu bunătatea și iubirea Ta nesfîrșite.

            De-a lungul acestor ani s-au împletit mari bucurii, încercări, succese, eșecuri, probleme de sănătate, dolii, așa cum se întîmplă cu toată lumea.

            Prin milostivirea Ta și cu ajutorul Tău am putut învinge aceste obstacole și am izbutit să înaintez către Tine.

            Azi, mă simt îmbogățit de experiența mea și de alinarea că am fost obiectul iubirii Tale.

            Inima mea Îți cîntă recunoștința.

            Dar întîlnesc zi de zi în jurul meu oameni în vîrstă pe care Tu îi încerci puternic: aceștia sînt paralizați, handicapați, neputincioși și adesea nu mai au puterea de se ruga Ție, alții și-au pierdut uzul facultăților mentale și nu mai pot ajunge la Tine străbătînd lumea lor ireală. Îi văd pe aceștia și îmi spun: „Dacă aș fi eu în locul lor?”

            Și-atunci, Doamne, încă de astăzi, cînd mă bucur de deplinătatea facultăților mele motrice și mentale, Îți dăruiesc dinainte acceptarea Sfintei Tale voințe și, încă de pe acum, doresc ca, dacă mi s-ar întîmpla una sau alta dintre aceste încercări, ea să poată sluji slavei Tale și mîntuirii sufletelor. Încă de pe acum, de asemenea, Te rog să sprijini, cu mare mila Ta, pe cei care ar urma să aibă ingrata sarcină de a-mi veni în ajutor.

            Dacă, într-o bună, zi boala mi-ar năpădi creierul și mi-ar nimici luciditatea, Doamne, supunerea mea este de pe acum înaintea Ta și se va continua de-a pururi într-o tăcută adorare.

            Dacă, într-o bună zi, o stare de inconștiență prelungită va fi să mă doboare, doresc ca fiecare ceas pe care-l voi avea de trăit să fie un șir neîntrerupt de fapte de milostenie și ca ultima mea suflare să fie una de iubire. Sufletul meu, condus în acea clipă de mîna Mariei, se va înfățișa dinaintea Ta spre a-Ți cînta laude de-a pururi.

            Amin.