Educația în vremea pandemiei

Acest text, în pofida titlului, nu-și propune să epuizeze generoasa problematică a educației naționale. Pentru moment, două întrebări care animă suflarea românească preocupată de învățămînt:

            1) Ce facem cu „parcurgerea integrală a materiei”?

            2) Ce se fac elevii din clasele terminale care au de susținut examene?

            1) Răspunsul ar trebui să fie simplu, mai ales pentru cadrele didactice care, cel puțin teoretic, știu de mai bine de două decenii că programele de studiu pun accentul pe crearea de competențe și nu pe cantitatea de cunoștințe, de informații. Prin urmare, dacă toți cei interesați, părinți, profesori, ar judeca la rece și sănătos, întrebarea nici nu ar mai trebui pusă. Reordonarea, regîndirea strategiilor didactice și recalibrarea lor în funcție de noua ecuație spațiu-timp ar trebui să-i preocupe pe decidenții de la toate nivelurile.

            Consecințe / acțiuni de întreprins

            a. Urgenta alfabetizare „pe bune” a educatorilor (prefer acest termen celui de „cadre didactice”) în domeniul IT. Există, încă, profesori care se feresc de computer, care nu au sau, dacă au, folosesc rar o adresă electronică. Cursurile de perfecționare în domeniu s-au soldat, pentru mulți dintre ei, doar cu diplome și certificate. Cum să le ceri, peste noapte, să facă lecții online cînd ei nu au acasă un computer și evită „programatic” rețelele de socializare?!

            b. Comunicarea eficientă, atît pe verticală (minister, inspectorate, școli, profesori) cît și pe orizontală (între profesori, elevi, părinți, instituții) pentru a elimina înțelegerea defectuoasă, parțială, uneori catastrofală a noțiunilor cheie cu care operăm în educație. Mai pe șleau, formarea profesională continuă a educatorilor trebuie să se transforme din vorbă în faptă!

            c. Reeșalonarea conținuturilor „neparcurse” (groaznică această pasiune a multora pentru încremenirea în clișee!) pe parcursul anului școlar viitor și RENUNȚAREA LA IDEEA RELUĂRII CURSURILOR ÎNAINTE DE LUNA SEPTEMBRIE SAU CHIAR OCTOMBRIE! Prin ordin de ministru se poate încheia anul școlar și acum! Cu sau fără „medii încheiate”! Cu condiția să renunțăm a număra frunzele dacă vrem să salvăm pădurea!

            2) Simplu: se amînă aceste examene pentru luna august sau septembrie. Nici liceele nici facultățile nu au intenția de a rămîne fără elevi / studenți.

            În concluzie, spaimele produse de vehicularea insistentă a acestor întrebări s-ar risipi dacă responsabilii educației naționale ar avea curajul asumării răspunderii. Iar acesta nu poate veni în lipsa competenței profesionale care, la rîndul ei, trebuie să fie condiția sine qua non a instalării într-o funcție de coordonare.

De ce „î”

            Periodic, sînt întrebat, apostrofat, aspru criticat pentru că scriu cu „î” peste tot. Sau aproape. Am promis explicații, revin asupra subiectului - prima oară am scris în 1986, în „Flacăra”. Articolul a putut apărea după mazilirea redactorului șef Adrian Păunescu. El publicase, cu cîteva luni înainte, un lung articol în care susținea cauza revenirii la scrierea cu „â” pe care-l considera un „soldat al romanității noastre”.

            1. Argumentul „matematic”

            Un principiu axiomatic al teoriei codurilor (alfabetul este un cod folosit pentru transcrierea sunetelor unei limbi) spune că unui sunet îi corespunde unul și același semn (fiecărui element al mulțimii S îi corespunde un singur element al mulțimii L – funcție bijectivă). Din moment ce, în limba română, există un singur sunet [î], este firesc să-i corespundă un singur semn grafic, nu două, așa cum se întîmplă acum. A fost și mai rău, vom vedea mai la vale!

            2. Argumentul fonetic

            Dacă acceptăm argumentul 1, atunci trebuie să alegem un semn, o literă care să simbolizeze sunetul [î]. Alfabetul este o convenție, am putea folosi orice semn dar, în istoria limbii române (vezi argumentul 3), cele mai utilizate semne au fost, în ordine alfabetică, „â” și „î”. Am ales (nu eu, ci mulți lingviști și filologi români) semnul „î” deoarece sunetul [î] este, din punct de vedere articulatoriu, mult mai apropiat de sunetul [i] decît de sunetul [a]. Spre convingere, pronunțați, în fața oglinzii, în ordine, sunetele [a], [e], [i] și [î] și veți vedea că, în cazul ultimului, gradul de apertură (deschiderea buzelor) este același cu al precedentului.

            3. Argumentul istoric

            Aici, povestea e mai lungă. Primele texte scrise în limba română au folosit alfabetul chirilic. În timpul domniei lui Cuza, s-a trecut la cel latin. Sunetului [î] i-au fost atribuite nu mai puțin de 5 (cinci) semne: â, ê, î, ô, û. Promotorii acestei reguli doreau ca, prin transcrierea sunetului cu pricina, să se sugereze originea lui din limba latină. Dacă [î] provenea dintr-un [a], precum în manus, cuvîntul românesc corespunzător se scria „mână”. Tot așa:

            fontana – „fôntână”;

            ventus – „vênt”;

            rivus – „rîu”.

            Mai ciudată era alegerea transcrierii sunetului [î] provenit din cuvinte nelatine, precum maghiarul gond. În aceste cazuri, s-a optat pentru „â”: „gând”.

            Fără a intra în detalii, se poate observa că această opțiune „etimologizantă” era lipsită de coerență și, mai presus de orice, ducea la frecvente greșeli. Prin urmare, pe la începutul veacului trecut, s-a simplificat ortografia și au fost păstrate doar „â” și „î”, așa cum se practică și azi. Asta nu i-a împiedicat pe mulți scriitori, lingviști și filologi români să scrie numai cu „î”, din considerentul logic exprimat la punctul 1.

            O mențiune specială pentru persoanele I singular și a III-a plural ale verbului „a fi”: „sînt”. Aceste forme, spun lingviștii, au fost moștenite de limba română din forma de conjunctiv latinesc sintunt și nu din indicativul sunt. În română, vreme de veacuri (o atestă inclusiv textele chirilice care foloseau, pentru sunetul [î], semne corespunzătoare literei „î”), s-a pronunțat (și se mai pronunță încă” [sînt]. Atunci ce este cu forma „sunt”? Ei bine, se pare că, la un moment dat, din dorința de a „arăta” și pe această cale romanitatea limbii române, sunetul [î] din forma verbală cu pricina s-a transcris „u”. Mai pe șleau spus, se pronunța [sînt] dar se scria „sunt”. O dovadă clară în acest sens se află în îndrumarul ortografic al lui Adamescu, apărut în anii 30 ai veacului trecut: „Sunetul [î] din persoanele I singular și a III-a plural ale verbului „a fi” se scrie „u””. Iată cum, în prima jumătate a secolului al XX-lea, aveam 3 semne diferite pentru unul și același sunet.

            Un fenomen logic nu a întîrziat să apară: influența grafiei asupra pronunției. Dacă românul a văzut scris „sunt”, nu a întîrziat să abandoneze pronunția tradițională cu [î] și a trecut, treptat, la cea cu [u]. Pînă la începutul anilor 50 cînd... Academia a impus scrierea simplificată cu „î” peste tot. Inclusiv în „romîn” și derivatele lui. O reformă care, deși în spiritul argumentului 1, a fost iute politizată, interpretată ca fiind o concesie stalinistă făcută poporului muncitor care era mai puțin dispus să învețe complicata ortografie antebelică.

            În 1965, Academia a revenit la scrierea cu „â” numai în cuvântul „român” și derivatele sale, chipurile pentru a nu-i induce în eroare pe străinii care scriau numele țării noastre cu „a” corespunzător sunetului [î]: Roumanie, Romania, Rumänien etc.

            Imediat după „momentul revoluționar” din 1989, Academia Română, într-un elan recuperator al tradiției ante-comuniste (să restaureze Monarhia legitimă nu s-a grăbit nimeni!), a decis revenirea la scrierea duplicitară cu „â” și „î”, așa cum o știm azi. Votul a fost majoritar. S-au opus doar doi membri: singurii lingviști!

            Astăzi, scriitori, publiciști, artiști (dar și anonimi precum subsemnatul) au rămas fideli scrierii cu „î”, în spiritul argumentului 1. Dar ne lipsește curajul înlocuirii lui „â” din familia de cuvinte a lui „român”. L-au avut acad. Al Rosetti, Ovid Densusianu, Alexandru Philippide și alții.

            În loc de încheiere

            Se face des confuzia dintre o greșeală de limbă, gramaticală (morfologică, sintactică) și o abatere de la normă. Una e să spui și să scrii „cartea care am cumpărat-o” (în loc de „pe care”), să omiți o virgulă necesară („Haideți să mîncăm copii!” în loc de „Haideți să mîncăm, copii!”) sau să trîntești una în mijlocul unei secvențe logice: „Domnul X, a promulgat legea Y” sau, „Către, Inspectoratul Județean...”, în ultimele două exemple virgula fiind nu numai inutilă ci chiar dăunătoare, alta este să respecți coerența unui cod pe care ambiția politică și ignoranța unor nespecialiști l-au denaturat în mod arbitrar.

            Nu mai vorbesc de greșelile de coerență textuală care vădesc o disfuncție crasă a celei intelectuale. Texte și discursuri fără cap și coadă, anacolute, improprietăți lexicale inundă spațiul public real sau virtual. Pe lîngă acestea, proaste obiceiuri recente, precum spațiu în loc de cratimă sau lipsa majusculelor acolo unde sînt necesare, trec drept greșeli minore. Dar rămîn greșeli.

            Acest lung text nu intenționează să convingă pe cineva. Scopul său este pur informativ.

Citind ordonanța 8

Apicultorii au dreptul să circule, în anumite condiții. Lobby?! Discriminare?!

Dacă nu-și face treaba la timp, un apicultor care trăiește din asta, riscă să-și piardă obiectul muncii. Integral. Odată cu el, pierde toată lumea (unde-s ecologiștii care strigau că, odată cu albinele ar pieri umanitatea?!), mierea și produsele stupului, chiar dacă nu vor fi fiind „vitale”, sînt foarte utile. Personal, nu cred că mierea vindecă toate alea, dar cred că, utilizată cu măsură, ajută mult în menținerea sănătății.

Se poate replica: și alții pot păți același lucru. Așa este. Dacă am fi un popor ceva mai organizat, mai riguros, am cugeta din timp la toate cele și am ști mai bine să păstrăm dreapta măsură. Nu ar fi nevoie de atîtea reglementări, ordonanțe, amenzi.

Circulă peste tot imaginile cu indieni bătuți, pe stradă, de poliție. Unii chiar admiră respectiva atitudine. La polul opus, se vorbește (mai puțin, e drept) de Germania care, iată, are o mortalitate foarte scăzută în contextul în care nu a instaurat starea de urgență ci s-a limitat la recomandări.

Și-ntr-un caz și-n celălalt este vorba despre educație. Despre, da, tradiție. Unora nu le mai ajunge gura să strige că Iohannis nu e român, că (nu) face, (nu) drege... Dar cînd, la o adică, ne ajunge cuțitul la os, aceeași gură nu prididește să invoce ordinea, disciplina și rigoarea... altora.

Nici Dumnezeu, nici UE nu ne bagă-n traistă. Cel de Sus ne-a dat minte ca s-o folosim, să înțelegem. Dacă nu o cultivăm, să ne fie de bine, are cine se bucura.

O veste...

Și o veste bună: programul „școala altfel” va continua și în condițiile stării de urgență.

• Se vor evita conferințele sau utilizarea unor platforme online (sic!).
• Programul va cuprinde activități care se vor desfășura în casă, în familie (sic bis!)
• În mediul urban - în locuință. În mediul rural, în locuință dar și în „spațiul exterior restrâns - curte, grădină, livadă etc.” (sic ter!)

Nu se precizează dacă profesorii vor fi prezenți în familiile elevilor prin poze atîrnate cu sfoară, lipite cu scotch sau doar pe buzele elevilor care, la ora 21, vor ieși în balcoane / curți și le vor incanta numele!

Două jumătăți

      Constat că nu am mai scris aici de peste un an...

   Reînnod firul cu un scurt text de azi, provocat de tot mai frecventa circulație a textelor care deplîng prezentul slăvind trecutul...
   Garanta demnității este libertatea. În lipsa ei, totul este un artefact: fericirea, siguranța proprie și a familiei, nevoile de la baza piramidei (dar, în fapt toate nevoile unui om) primesc vizita calului troian. Captivitatea, de orice fel, dezumanizează. Îl transformă pe om nu în animal - acesta nu asuprește, nu fură, nu minte, nu înșală - ci într-o vietate kitsch, inadecvată. Excepțiile de felul lui Nicolae Steinhardt sînt rare... 

      Așadar, este firesc să ne fie dor de trecut, psihologii știu demult de ce: în trecut eram mai tineri, mai nepăsători, mai... zburdalnici. Însă a diviniza trecutul pentru a anatemiza prezentul este un demers (justificat psihic, cum spuneam) ineficient. Ne împiedică să pricepem că prezentul nostru va fi trecutul copiilor noștri, prin urmare, a vedea în prezent numai rele înseamnă a-i tulbura pe urmașii noștri, a le induce sentimentul alienant al unei relativizări păguboase. Practic, îi lipsim de cea mai puternică armă în lupta lor cu realitatea: cunoașterea optimistă. Rațională. Care ne-a fost dată tot de Cel de Sus...

      Am trăit jumătate de viață în comunism. Oricît de în putere și frumos eram pe-atunci (mă rog, e o vorbă!), nu aș retrăi acea perioadă! Poate, doar, pentru a lua unele decizii pentru care nu am avut curajul necesar. Una dintre ele: să-mi iau toată familia și să plec în lumea liberă! 

      Dar... mi-a lipsit curajul!