1990 – 1996: guvernare FSN / FDSN
/ PDSR. Preşedinte: Ion Iliescu. Românii înţeleg ce înseamnă partidul care l-a emanat
pe Iliescu, se satură de minciuni, furturi şi afaceri necurate şi, în toamna
lui 1996 votează CDR.
1997 – 2000: guvernează PNL,
PNŢCD, PD ş. a. reunite în Convenţia Democrată. Preşedinte: Emil
Constantinescu. România intră în NATO. PNŢCD îşi erodează capitalul politic,
Emil Constantinescu decide să nu candideze din nou (i se va reproşa mereu
această slăbiciune) şi, pe fondul dezamăgirii majorităţii populaţiei, cei ce au
guvernat între 1990 şi 1996 revin la putere.
2001 – 2004: PSD guvernează,
rebotezat astfel. Prim-ministru este Adrian Năstase. Preşedinte: Ion Iliescu,
la al treilea şi ultimul mandat. Pentru a evita alegerea extremistului bufon
Corneliu Vadim Tudor, românii l-au votat masiv pe Iliescu (toamna anului 2000),
chiar şi cei ce nu-l votaseră niciodată până atunci! Aceşti patru ani exprimă
cel mai bine noţiunea de jaf naţional la care s-a dedat partidul condus de
Adrian Năstase şi Ion Iliescu. Clişeul cel mai des auzit în presă: MAFIA
pesedistă patronată de Năstase! În toamna lui 2004, românii se scutură de
căpuşele pesediste şi îşi investesc capitalul de încredere în Traian Băsescu,
devenit între timp preşedintele Partidului Democrat, desprins din FSN-ul lui
Petre Roman care a fost debarcat încet, dar sigur, din politica românească.
2004 – 2009: Traian Băsescu,
preşedinte şi Călin Popescu Tăriceanu, prim-ministru şi preşedinte al PNL,
coabitează sub umbrela Alianţei pentru Dreptate şi Adevăr. Nu multă vreme, căci
preşedintele tuturor românilor se dovedeşte a fi un patron la fel de iscusit al
jefuitorilor naţionali (i-a înlocuit pe o parte dintre oamenii lui Năstase cu
oamenii lui), un intrigant din topor şi un jucător neloial. Însăşi postura lui
de preşedinte se datorează unei extrem de dubioase rocade de ultim moment,
Theodor Stolojan, candidatul Alianţei DA la preşedenţie cedînd postul lui
Traian Băsescu la capătul unei telenovele lacrimogene de o mediocritate
indiscutabilă.
România intră în Uniunea Europeană
iar apoi, şi datorită guvernării PDL, în criza mondială unde nu o invitase
nimeni, dar partidul preşedintelui Băsescu a dus-o acolo că aşa era la modă!
Asta în timp ce camarila băsească fură cu sârg şi aduce la sapă de lemn tot ceea
ce nu reuşeşte să facă criza!
2009: în pofida bunului simţ,
Băsescu este reales cu ajutorul unui contracandidat ce şi-a meritat din plin
porecla dată de seniorul partidului său. De atunci, PSD trece prin
transformări, Victor Ponta ajunge preşedintele partidului, nu reuşeşte să-i
îndepărteze din partid pe cei care i-au adus faima de partid al baronilor
(Năstase, Hrebenciuc şi mulţi alţii continuă să tragă sfori în PSD). Cea mai
mare realizare a partidului lui Ponta este alianţa cu PNL, zdravăn contestată
în teritoriu dar necesară pentru anihilarea puterii unui preşedinte din ce în
ce mai dictator şi mai lipsit de bun simţ!
2012: PDL este înlăturat de la
putere şi guvernul este preluat de alianţa USL (PSD + PNL). Rămas izolat la
Cotroceni, Traian Băsescu se răzbună şi el cum poate şi, cum nu prea mai poate
multe, comite gafă după gafă. După toate aparenţele, melodrama naţională din
aceste momente, cea care face, sub ochii noştri, ca emblema jafului naţional
Adrian Năstase să devină un erou victimizat, este rezultatul presiunilor lui
Băsescu asupra unei justiţii care nu mai este demult nici independentă, nici
oarbă şi căreia balanţa dreptăţii îi cade cînd într-o parte cînd într-alta,
după cum suflă vînturile politicii româneşti.
Trist este să auzim doamne „bine”
care îl plîng pe Adrian Năstase, „marele om politic”! Selectivă o fi memoria,
dar somnul raţiunii naşte monştri!
