Apel

ALIANŢA  NAŢIONALĂ  PENTRU  RESTAURAREA  MONARHIEI  adresează instituţiilor statului, liderilor politici şi tuturor românilor care se simt responsabili faţă de soarta ţării, apelul intitulat

                               

                                    MONARHIA SERVEŞTE ROMÂNIA

            În urmă cu un an, regimul de autoritate prezidenţială părea de nezdruncinat. Şi totuşi, curajul şi verticalitatea unor grupuri de tineri au reuşit să disloce reţeaua construită în jurul voinţei unui singur om, un preşedinte de republică.

            Mulţi dintre tinerii care i s-au opus acestui preşedinte, iarna trecută, în Piaţa Universităţii, se regăsesc astăzi în Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, asociaţie a societăţii civile care strânge laolaltă personalităţile şi românii care cred că astfel de derapaje autoritariste trebuie împiedicate pe viitor şi care văd în Monarhie o soluţie pragmatică pentru disfuncţionalităţile democraţiei româneşti.

            Familia Regală serveşte, de mai bine de 140 de ani, România. Apărută ca o continuare firească a vechilor instituţii româneşti, a lungului şir de voievozi ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti, Monarhia constituţională a reprezentat, în epoca Regelui Carol I, indispensabilul factor de echilibru al vieţii politice româneşti şi motorul puternic al modernizării ţării. Carol I a adus României independenţa şi sporirea prestigiului internaţional. Regele Ferdinand Întregitorul şi Regina Maria au mobilizat energiile românilor către realizarea României Mari, după Primul Război Mondial. În timpul domniei Regelui Carol II, ţara a atins un apogeu economic şi cultural. Majestatea Sa Regele Mihai I a scos România din alianţa toxică cu Germania nazistă, a contribuit prin actul său curajos la scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial, salvând sute de mii de vieţi omeneşti şi a luptat până la capăt împotriva comunizării ţării. După 1989, în ciuda atitudinilor deseori ostile ale autorităţilor româneşti, Majestatea Sa a continuat, împreună cu ASR Principesa Moştenitoare Margareta, cu ASR Principele Radu şi cu întreaga Familie Regală, să servească interesele României, în direcţia democratizării, a modernizării, a integrării euro-atlantice şi a refacerii identitare şi instituţionale.

            Cu ce se poate „lăuda”, în schimb, republica? Cu un regim comunist impus de Uniunea Sovietică, cu sutele de mii de victime ale represiunii comuniste, cu anihilarea elitelor sociale şi intelectuale, cu aberaţiile naţional-comuniste din timpul regimului Ceauşescu şi cu mutilarea ţării, prin demolări, distrugerea satelor, industrializarea forţată, propaganda şi cultul deşănţat al personalităţii dictatorului. Iar republicile post-decembriste, cu ezitările şi neajunsurile lor, îşi au tristul „apogeu” în eşecul pe toate planurile al regimului Băsescu.

Cu toţii părem a înţelege astăzi că revertebrarea naţiunii noastre nu înseamnă doar schimbarea unui regim politic cu un altul, doar înlocuirea unui partid cu altul, doar reforme economice şi un mai solid sistem de asistenţă socială. Trezirea naţiunii la viaţa democratică înseamnă recuperarea identităţii, onorarea înaintaşilor şi a celor care s-au jertfit pentru libertăţile noastre, respectul şi promovarea valorii, sprijinirea celor mai slabi dintre noi, reconsolidarea instituţiilor pe alte principii decât cele clientelare şi politice, respectul faţă de lege, responsabilizarea actului de guvernare, recuperarea demnităţii naţionale şi a acelor elemente care ne definesc cu adevărat. Tocmai pentru că le reamintea românilor toate aceste valori, discursul rostit de M.S. Regele Mihai în Parlamentul României, la 25 octombrie 2011, a fost o revelaţie pentru mulţi. Un astfel de discurs, limpede şi plin de substanţă, concret dar înalt, aplecat asupra realităţilor zilnice dar conectat la valorile eterne ale naţiunii nu fusese niciodată pronunţat de vreun preşedinte de republică, fie ea populară, socialistă sau post-decembristă.

            Este evident că României îi lipseşte punctul de echilibru, acel factor neutru care să se afle deasupra politicii şi care să ofere continuitate şi viziune pe termen lung, dincolo de alternanţa la guvernare. Monarhul nu face politică, nu susţine niciun partid, oferă însă echilibru şi continuitate instituţională.

România este foarte prost reprezentată în exterior, nu reuşim să ne regăsim sau să ne redefinim un loc şi un rol internaţional. Majestatea Sa Regele Mihai este respectat în întreaga lume, de la Washington la Moscova, şi este vărul capetelor încoronate din Europa. Ţara nu ar putea găsi un mai bun ambasador.

Ne lipseşte acel punct de întâlnire, acel factor de coeziune, în care să ne regăsim cu toţii şi cu care să ne putem mândri, indiferent de vârste, de opiniile politice, de opţiunile intelectuale, de meserie sau de origine. Monarhul este acest punct de întâlnire, de legătură cu trecutul nostru istoric şi de potenţare a părţii celei mai bune din noi.

Politica românească ne oferă, de prea mult timp, numai fracturi, numai rupturi, o lipsă cronică de viziune, de stabilitate şi de predictibilitate. Monarhul este continuitate şi este competenţă. El e pregătit să domnească şi să reprezinte o naţiune, spre deosebire de preşedinţii nevoiţi, în cele mai fericite cazuri, să fie mereu autodidacţi şi improvizatori.

Chemăm liderii politici, chemăm instituţiile, îi chemăm pe liderii de opinie să conştientizeze faptul că restaurarea Monarhiei nu este nicidecum dorinţa utopică a câtorva sentimentali sau visători, ci este nevoia pragmatică şi vitală a unei ţări aflate în suferinţă.

Elitele pe care România le avea în secolul al XIX-lea au fost conştiente că doar un prinţ străin pe Tronul ţării putea aplana conflictele dintre facţiunile rivale, putea aduce stabilitate şi prestigiu internaţional. Elitele politice, economice şi intelectuale de azi au şansa de a demonstra că au viziune, că au simţ al răspunderii şi patriotism, că-şi pot depăşi ideile preconcepute şi interesele de moment, pentru a oferi din nou României acea instituţie care îi poate reda echilibrul intern, demnitatea, identitatea şi prestigiul internaţional. Dincolo de politică, deasupra politicii, pentru binele ţării şi al copiilor noştri. Familia Regală serveşte, de mai bine de 140 de ani, România. Majestatea Sa Regele Mihai, român prin naștere și devotament, îşi slujeşte ţara de o viaţă. Acest mare Rege, a cărui viaţă e o lecţie, e îndemn la speranţă şi la acţiune conştientă şi responsabilă.

Familia Regală ar putea însă lucra pentru ţară cu mult mai multă eficacitate dacă şi-ar recăpăta şi atributele constituţionale. România are astăzi nevoie ca Familia ei Regală să o servească într-o Monarhie, şi nu într-o republică.

Am pierdut destule ocazii, am irosit deja prea multe şanse. Este acum momentul ca elita politică să nu se mai ascundă în spatele aparentei lipse de popularitate a Monarhiei: „poporul nu vrea”, „poporul nu e pregătit”. Acestea nu sunt explicaţii, nu sunt argumente, sunt doar scuze. Românii au făcut destul de unii singuri: foarte mulţi dintre ei s-au scuturat de rămăşiţele propagandei comuniste, foarte mulţi dintre ei au înţeles virtuţile şi utilitatea unei Monarhii, tot mai mulţi dintre ei îşi doresc restaurarea Monarhiei. Chiar sondajele de opinie din ultimul timp arată că Majestatea Sa Regele Mihai şi Principesa Moştenitoare Margareta se bucură de încrederea şi de aprecierile pozitive ale unei largi majorităţi a românilor.

Dar pasul următor aparţine elitei politice. Dacă la 1866, politicienii noştri au avut inteligenţa şi patriotismul de a-l chema pe Tron pe Carol I, politicienii de azi au uriaşa şi rara şansă de a face istorie, rechemându-l pe Tron pe Majestatea Sa Regele Mihai. Trecutul nostru ne demonstrează că nimic nu e imposibil, atunci când există oameni cu viziune şi curaj.

Chemăm Uniunea Social-Liberală ca, în proiectul de modificare a Constituţiei, să includă revenirea la Monarhia constituţională. Îi chemăm pe liderii politici, pe oamenii de afaceri şi pe liderii de opinie patrioţi să se ralieze acestei propuneri. Chemăm Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică să îşi demonstreze vocaţia de biserici naţionale şi să-şi recunoască Regele Uns al lui Dumnezeu. Chemăm Academia Română şi îi chemăm pe oamenii de cultură liberi şi responsabili să explice necesitatea restaurării Monarhiei.

Îi chemăm pe acei lideri politici influenţi care şi-au declarat deja opţiunea pentru Monarhie să-şi susţină public opţiunea şi să promoveze, la momentul modificării Constituţiei, restaurarea Monarhiei. E acum clipa astrală în care mult hulita, de multe ori pe bună dreptate, clasă politică românească poate demonstra că reprezintă interesele fundamentale ale ţării. Ea poate dovedi că se poate autodepăşi, prin promovarea singurei soluţii instituţionale care ne poate reda echilibrul şi demnitatea: Monarhia constituţională. Simţul răspunderii poate transfigura clasa politică de azi, aşa cum a făcut-o şi cu cea de la mijlocul secolului al XIX-lea şi o poate înălţa deasupra intereselor meschine şi trecătoare, către apărarea interesului naţional.

La 65 de ani de la momentul în care Majestatea Sa Regele Mihai a fost silit, prin şantaj, să abdice pentru a salva vieţile a zeci de tineri anticomunişti ameninţaţi cu moartea, la 65 de ani de la actul ilegal care a aruncat România în infernul totalitarismului comunist, la 65 de ani de când sufletul ţării a fost mutilat, chemăm clasa politică şi instituţiile să ofere României darul pe care aceasta îl merită: chipul demn, factorul de echilibru şi de continuitate, tezaurul identitar care este Monarhia constituţională. Noua Constituţie trebuie să permită Monarhiei să servească aşa cum se cuvine şi aşa cum ni se cuvine România.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

22 Decembrie 2012

Apelul este susţinut de 1236 de semnături. Printre ele:

1.      Doina CORNEA  

2.      Acad. Mihai ŞORA, filozof    

3.      Acad. Alexandru ZUB, istoric 

4.      Acad. Dinu C. GIURESCU, istoric

5.      Dinu ZAMFIRESCU, preşedintele Consiliului ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc (IICCMER) 

6.       Constantin AVRAMESCU, vicepreşedinte al Jockey Clubului Român

7.      Constantin MARŢIAN, preşedintele Alianţei Civice

8.      Dorina RUSU, Preşedintele Fundaţiei „Horia Rusu” 

9.      Liviu TOFAN, Preşedintele Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR)

10.  Ion CARAMITRU, actor, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti

11.  Flavia BĂLESCU, economist 

12.  Rodica COPOSU, inginer 

13.  Lucia HOSSU-LONGIN, realizator TV

14.  Victor REBENGIUC, actor

15.  Mariana MIHUŢ, actriţă

16.  Nelly MIRICIOIU, soprană

17.  Georgeta DIMISIANU, editor

18.  Nicolae CONSTANTINESCU, membru al Academiei de Medicină 

19.  Sorin DUMITRESCU, pictor

20.  Marilena ROTARU, realizator TV

21.  Mircea DIACONU, actor

22.  Filip-Lucian IORGA, istoric

23.  Dan PURIC, actor şi regizor

24.  Ştefan CÂLŢIA, pictor

25.  Constantin CODRESCU, actor

26.  Radu NEGRESCU-SUŢU, scriitor

27.  Marius OPREA, istoric

28.  Cristian BĂDILIŢĂ, patrolog

29.  Mihai CANTUNIARI, scriitor

30.  Vladimir ZAMFIRESCU, pictor

31.  Diana MANDACHE,  istoric

32.  Radu Călin CRISTEA, scriitor şi jurnalist

33.  Gabriel BADEA-PĂUN, istoric al artei

Contact: Cătălin Şerban:  serban_catalin26@yahoo.com, tel. 0723 312 068

Ce-i trebuie chelului? O kippa!

Niels Bohr

From Wikipedia, the free encyclopedia

Niels Henrik David Bohr (Danish pronunciation: [ˈnels ˈboɐ̯ˀ]; 7 October 1885 – 18 November 1962)^[1] was a Danish physicist who made foundational contributions to understanding atomic structure and quantum mechanics, for which he received the Nobel Prize in Physics in 1922.^[2] He developed the model of the atom with the nucleus at the center and electrons spinning around it, which he compared to the planets spinning around the sun. He worked on the idea in quantum mechanics that electrons move from one energy level to another in discrete steps, not continuously. Bohr mentored and collaborated with many of the top physicists of the century at his institute in Copenhagen. He was part of the British team of physicists working on theManhattan Project. Bohr married Margrethe Nørlund in 1912, and one of their sons, Aage Bohr, was also a physicist and in 1975 also received the Nobel Prize. Bohr has been described as one of the most influential scientists of the 20th century.^[3]

   De aici, urmează alte sute de rînduri despre ilustrul fizician danez.

   

Niels Bohr

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Niels Henrik David Bohr (n. 7 octombrie 1885, Copenhaga - d. 18 noiembrie 1962), fizician danez de origine evreiască (din partea mamei), care a avut contribuții esențiale la înțelegerea structurii atomice și a mecanicii cuantice. Niels Bohr a fost profesor de fizică și directorul Institutului de Fizică Teoretică din Copenhaga. A fost autorul modelului atomic care îi poartă numele. A adaptat teoria cuantică la studiul structurii atomice și s-a preocupat de cercetări de fizică nucleară. Pentru contribuțiile sale fundamentale, Bohr a fost laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1922. Fiul său, Aage Niels Bohr a primit premiul Nobel în 1975 pentru cercetările sale, iar fratele, Harald Bohr, a fost un cunoscut matematician.

   De aici nu mai urmează nimic. Dar, interesant detaliu, anonimul autor al textului românesc a ținut să precizeze că Bohr se trage dintr-o mamă evreică. Asta explică multe. Nu despre Bohr, ci despre strămoșeștile obsesii ale românului!

Aniversare și dileme

   Astăzi, domnul Andrei Pleșu împlinește 64 de ani. O vîrstă de la înălțimea căreia furtunile cotidiene pot avea anvergura unui pahar de apă. Cu siguranță, vîrsta la care îți poți permite confortul intelectual de a fi, vorba lui Călinescu, ... „singur și inactual”. 

   Modelul intelectualului autentic pe care îl întruchipează, datorează mult, poate chiar totul, nețărmuritei capacități de a-și asuma îndoiala ca instrument cognitiv. Nu întîmplător, domnia sa este fondatorul unei reviste de cultură care, prin titlul și programul asumate, se definește ca vehicol al dubiului fertil. 

   Dreptul inalienabil la îndoială, atitudinea permanent interogativă, eleganța flexibilității în opoziție cu apăsarea certitudinii bățoase - iată unele dintre sugestiile (nu spun „lecțiile” căci nu ar fi in spiritu personae) pe care ni le face Andrei Pleșu. Dar și dreptul la a greși subiectiv, dar musai cu grație, dreptul la a-ți iubi ori măcar asuma umorile, dreptul dar și obligația morală de a spune ceea ce gîndești cu acel inimitabil amestec de calm, tandrețe, ironie, eleganță.

   Azi, Andrei Pleșu este iubit și detestat. Nu cred că-l bucură ori deranjează nici una dintre aceste atitudini. Echilibrul dilematic despre care vorbeam mai sus ar trebui să-l ferească de reacțiile extreme. Ceea ce mi se pare simptomatic, este raportul direct proporțional dintre furia cu care este înjurat și superbia nătîngă cu care nu este citit. Pentru că azi, Andrei Pleșu este din ce în ce mai confundat cu rolul de apărător al lui Traian Băsescu. Lipsa domniei sale de apetit pentru încrîncenare este interpretată, în cel mai bun caz, drept o slăbiciune, dacă nu chiar o cedare lașă. Propovăduitorului toleranței i se refuză dreptul la subiectivism, la opinie separată. În această cheie, toana, moftul, cheful devin păcate capitale care nu i se iartă celui care le-a ridicat la sublimul rang de relativisme... absolute!

   Ironiilor sale li se răspunde cu vocabule josnice, îndoielilor cu adevăruri abisale, piruetelor retorice cu șișuri „mîrlănești”. Dar, pentru a fi în ton cu subiectul de azi, au și aceste replici frumusețea lor: ele vin, în fond, de la niște anonimi a căror existență neînsemnată creează fertilul contrast din care se hrănesc dilemele noastre cotidiene.

P.S. Autorul acestui text este un convins adversar (anonim, e drept) al președintelui Băsescu.

Schimbări

   Inspectoratul Şcolar al Județului Bacău schimbă directorii școlilor. Organizează concurs, conform legii? Nu, căci nu știe. Nici concursuri de inspectori nu s-au mai organizat de ceva vreme. Criteriile schimbărilor? Nu există. Sau nu pot fi rostite. De ce? De rușine? Ar fi ceva, dar pentru asta trebuie organ. Unde este rușine este și demnitate. Și invers. Prin urmare, nu avem criterii, avem numai schimbări. Dintr-astea vor mai fi!

Drepturi

   Dreptul de a fi pro sau contra domnului Băsescu este garantat tuturor! E un drept constituțional și moral. Incontestabil și, pînă la urmă, indiscutabil. Nimeni nu este obligat să dea socoteală cuiva pentru opțiunile sale politice. 

   Dreptul de a afirma că toți cei care nu s-au prezentat la vot ar fi de partea unuia sau a altuia dintre candidați, îl au numai idioții! Trebuie să trăiască și ei pe lumea asta! Dar măcar să nu încerce a ne convinge de o atare enormitate!

   Două discipline se ocupă cu găsirea răspunsurilor la acest tip de problemă: statistica matematică și calculul probabilităților. O a treia, sociologia, poate furniza informații prețioase care să rafineze soluțiile oferite de primele două. În ceea ce-i privește pe subiecții paragrafului al doilea, de ei ar trebui să se ocupe alte două discipline...  

Xenofobia s-a născut la stat

  Traduc aici un comentariu apărut pe youtube, la un cîntec vechi turcesc, interpretat atît în greacă cît și în turcă, într-o emisiune a unei televiziuni grecești. La finele articolului, aveți și legătura. Ceea ce m-a tulburat (ca de fiecare dată cînd vine vorba despre iubire și ură), este textul unui anonim turc din Istanbul. Iată-l aici, tradus și pentru cei ce nu știu engleză:

   „Sînt din Istanbul, acest cîntec pe care-l iubesc, îl ascult acum pentru prima dată în versiune grecească. E nemaipomenit!!! Grecii și turcii sînt frați, cei ce susțin contrariul sînt, după părerea mea, cei mai mari dușmani. Trăim pe aceleași locuri de mai bine de 1000 de ani, muzica noastră este aceeași, valorile noastre familiale sînt aceleași, cultura noastră este aceeași, singurele diferențe sînt limba și religia. Este, oare, suficient ca să ne dușmănim doar pentru atîta lucru??? Oricum, respect și îndrăgesc cultura greacă!!!”

   Avem și noi grecii și turcii noștri, fie că se numesc români, maghiari, evrei, țigani. Ne mai trebuie puțină iubire, dar nu doar citată din Epistola I către Corinteni... Poate ne inspiră anonimul turc!

   http://www.youtube.com/watch?v=Hk19hF-4FXs&feature=related

Schizoidia salvează România

 „AM AUZIT DE FOARTE MULTE ORI OAMENI SPUNÂND «MI-E SILĂ», «TOŢI SUNT LA FEL»ŞI «NU MĂ MAI DUC LA VOT». RISCUL CEL MAI MARE PENTRU O DEMOCRAȚIE ESTE UN POPOR INERT. DACĂ STĂM ȘI NU FACEM NIMIC, NE DUCEM CU PAȘI REPEZI SPRE DICTATURĂ. PRIN URMARE, CELOR CARE NU MAI CRED ÎN CLASA POLITICĂ LE SPUN: «NU VĂ PLACE DE EI, VENIŢI ŞI OCUPAŢI VOI LOCURILE».”

   MONICA MACOVEI, FONDATOR AL ICCD

   

   Aceste rînduri pot fi citite pe frontispiciul sitului oficial al Inițiativei Civice de Centru Dreapta. Autoarea lor este membră fondatoare a acestei formațiuni civice și, în același timp, personalitate marcantă a PDL. Nimic mai adevărat, mai înălțător decît acest îndemn la implicare civică. Un mic bemol atîrnă, totuși, la cheia avîntatei partituri: oare cum s-o fi armonizînd implicarea civică la care ne invită membra ICCD Monica Macovei cu dezertarea de la votul pentru referendum predicată de membra PDL Monica Macovei?!

Amînare

   Cei care au băut deja șampania victoriei mai pot pune încă una la rece pentru 12 septembrie: dacă la numărătoarea bobocilor se va confirma numărul de alegători care a indus bucuria adepților lui Băsescu, atunci aceștia vor binemerita o a doua butelie de licoare selectă. Dacă, însă, vom vedea că, de fapt, cetățenii români cu drept de vot sînt ceva mai puțini decît proclamă listele electorale, atunci domnul Băsescu va fi invitat de către Curtea Constituțională să ia o mică și binemeritată pauză! Cel puțin asta se deduce din verdictul amînat al CCR. 

   Domnul primar Laurențiu Neghină spunea că, la alegerile locale, procentul de votanți în favoarea domniei sale a fost, în realitate, sensibil mai mare decît cel anunțat oficial, tocmai datorită faptului că listele electorale de la care s-a pornit atunci erau cu mult mai „bogate” decît ar fi fost normal, în condițiile în care populația orașului nostru a scăzut drastic în ultimul deceniu. Pe cale de consecință, la referendumul pentru demiterea președintelui Băsescu, lucrurile au stat la fel, astfel încît cei 7,4 milioane de votanți ai demiterii ar reprezenta, în realitate, mult peste cele 50 de procente plus un vot necesare plecării de la Cotroceni a neobositului cîrmaci!

   Ceea ce mă binedispune în acest moment este sentimentul că, în vîltoarea nebunească a politicii românești de azi, Curtea Constituțională a jucat o salvatoare (pentru sine, cel puțin) carte pontică, parcă zicîndu-le certăreților politicieni din ambele tabere: „Ia, poftiți de vă faceți ordine în hîrtii și apoi veniți voi la toamnă să vă numărăm ceea ce e de numărat!” Dar, dincolo de strategica spălare pe mîini, cred că putem întrevedea un iscusit și prudent calcul la care se vor fi dedat cei nouă: dacă va cădea Băsescu, la toamnă vom avea alegeri prezidențiale. Cine garantează că va cîștiga domnul Crin Antonescu? Cine garantează că nu va încerca să candideze din nou domnul Băsescu, odată ce, întrerupîndu-i-se al doilea mandat, ar avea dreptul la încă unul?! Prin acest verdict amînat, Curtea Constituțională și-a oferit (și ne-a oferit) un respiro de peste o lună, timp în care cei aflați în luptă să-și macine liniștiți nervii și să reflecteze asupra ajustării strategiilor. 

   Revenind la sus-pomenita șampanie, este din ce în ce mai clar că ambele tabere au, cel puțin teoretic, șansa de a bea în septembrie cupa victoriei. Ba, aș îndrăzni să spun, amînarea este mai degrabă în defavoarea domnului Traian Băsescu. Dar pe domnia sa nu-l deranjează, el nefiind cunoscut drept amator de șampanie!

Majoritarii minoritari

   Cînd o majoritate de 87 % își dorește un alt președinte, dar acesta declară ritos că rămîne în funcție pentru că așa vrea poporul, ce este de făcut? Din două, una: ori îți spui că bunul simț, onoarea, logica, legalitatea, moralitatea au sucombat odată cu apariția pe firmamentul politicii românești a paranoicului timonier fără corabie, ori te sui în primul vehicol la îndemînă și ajungi la palatul Cotroceni ca să te uiți drept în ochii mult-prea-încrezătorului-demis, să cauți acea sclipire de siguranță triumfătoare și să-l întrebi dacă este sigur că mai vrea să locuiască acolo. În cel de-al doilea caz, ar fi suficient ca drumul spre Cotroceni să fie făcut numai de către cei ce au votat DA la referendum, adică ceva peste șapte milioane de români care să ceară, în același timp, o scurtă audiență președintelui demis-autoimpus! Și să-l ajute rapid să ia singura decizie rațională: să cheme un elicopter care să-l ducă grabnic spre alte zări albastre! În decembrie 1989 cîteva sute de mii de Bucureșteni au fost de-ajuns pentru a-l trimite la plimbare pe alt președinte mult-prea-încrezător. De ce să așteptăm Crăciunul?!

DA

   Acum este din ce în ce mai evident că, în ciuda a ceea ce susțin lașii sau defetiștii sau adepții lui Traian Băsescu, VOTUL NOSTRU CONTEAZĂ! A sta acum pe margine înseamnă a fi complice cu instigatorii la dezertare! Votul înseamnă responsabilitate. Demnitate. A nu vota înseamnă a vegeta. Un copac poate fi udat și de un cîine. Dar tot mai bună este ploaia!

Confuzii

   Confuzia pe care-și fundamentează domnul Băsescu discursul anti-referendum este aceea că noi, cei ce nu-l mai vrem pe domnia sa în fruntea statului, nu-l susținem, în mod obligatoriu, pe Victor Ponta. Și nici PSD. Esența este aceasta: la referendum sîntem chemați să decidem asupra rămînerii sau plecării de la Cotroceni a președintelui Băsescu. Punct. Nu avem, acum, de ales, între el și Ponta, nici măcar între el și Antonescu. Acesta din urmă asigură un interimat, în cazul în care referendumul îl trimite la pensie pe Traian Băsescu. În toamnă, poporul român este chemat la alegeri, inclusiv prezidențiale, dacă Băsescu este demis definitiv. Atunci de abia vom avea de ales un președinte: Antonescu, sau Oprescu, sau Ungureanu sau cine va fi fiind să fie. 

   Proiectul USL, însăși rațiunea sa de a fi, este oferta prezidențială alternativă grăbită: două partide politice, diferite ideologic, chiar inamice istorice, cîndva, s-au aliat într-un proiect comun, punctual, prin realizarea căruia își creează premizele evoluției ulterioare independente. Cu alte cuvinte, USL nu va dăinui o veșnicie, fiecare partid component își va relua atitudinea identitară odată obiectivul alianței atins. Este evident de ce domnul Băsescu și PDL se luptă din răsputeri să discrediteze la un loc USL, semănînd confuzie în rîndurile electoratului. Este suficient de abil să exploateze potențialul de nemulțumire fața de trecutul PSD, dar nu suficient ca să-și dea seama de faptul că electoratul PNL a înțeles sacrificiile ideologice și de imagine pe care trebuie să le facă pentru atingerea unui țel comun! La fel și electoratul PSD, tot atît de nemulțumit, inițial, de alianța cu PNL.

   În acest context, imensa energie cheltuită pentru a ni se revela un Ponta plagiator și un Antonescu somnoros este ridicolă, cel puțin. Cei ce vom vota contra lui Băsescu știm că, prin votul nostru, nu este obligatoriu să-i cauționăm pe cei doi. Le oferim, doar, șansa de a ne convinge pînă în toamnă. Dar, ceea ce nouă ni se pare cel mai important, vital, aș spune, ne oferim nouă înșine șansa de a respira un aer ceva mai salubru în politica românească, fără Traian Băsescu și fără acea duzină de specimene care l-au slujit și care au profitat de protecția lui!

Ni se spune...

   Una dintre cele mai mari performanțe ale domnului Traian Băsescu este de a fi indus ideea că este un luptător anticomunist. A condamnat ideologia cu pricina în Parlament, cu mare fast și... cam atît. Dar compoziția ideologică din care este alcătuit a dat pe-afară atunci cînd a dorit (de ce, oare?!) să se exprime în legătură cu Majestatea Sa, Mihai I: l-a numit trădător! Din cazanele lor cu smoală, Stalin, Dej și Ceaușescu rînjesc mulțumiți! Liderul român de azi li se alătură cu sîrg!

   Dar, ca să nu credem că are ceva cu monarhia, domnul Băsescu l-a curtat pe mult-agitatul bastard regal, autointitulatul prinț Paul Lambrino. Lecturile domnului președinte demis nu au ajuns pînă acolo unde se scrie despre statutul Casei Regale de România, despre drepturile și mai ales obligațiile regilor noștri, despre cu cine au sau nu au voie să se căsătorească aceștia etc. Domnul Băsescu aproximează ca un amator și se comportă cu inconsecvența semidoctului.

   Domnul Băsescu este curajos, ni se mai spune. Așa este, cum altfel și-ar permite să jignească de-a valma întregi categorii sociale, să se adreseze familiar-spre-mitocănește jurnaliștilor, să nesocotească  prevederile Constituției și alte asemenea acte de bravură!

   Domnul Traian Băsescu este cinstit, altfel cum i-ar putea oblădui pe marii onești ai nației: Monica Iacob Ridzi, Roberta Anastase, Elena Udrea, Adriean Videanu, Radu Berceanu, Silviu Prigoană ș.a.

   Domnul Băsescu este victima unei lovituri de stat parlamentare. Trist, mulți chiar cred asta. Creștinește, ar trebui să-i iubim. Încercăm! În fond, dreptul la opinie este garantat prin Constituție. Ceea ce nu oferă legea fundamentală este și mintea!

   

Boicotul lașilor

PDL și susținătorii săi vor boicota referendumul. Să presupunem că majoritatea voturilor vor fi pentru demiterea lui Traian Băsescu, dar, nerealizîndu-se cvorumul, președintele demis va reveni la Cotroceni. Întrebare: cum se vor uita în ochii noștri cei ce vor fi chiulit la vot? Vor avea curajul să-și arate bucuria victoriei obținute prin fugă? Ce fel de președinte vom avea? Unul care va fi rămas în scaun în urma comportamentului laș al alegătorilor care nu vor fi avut curajul confruntării? Am mai scris (27 octombrie 2010) despre bărbăția asumării unei opinii și despre lașitatea de a nu participa la vot! (http://gabrielfornicalivada.blogspot.ro/search?updated-max=2010-11-03T21%3A00%3A00%2B02%3A00&max-results=20&start=20&by-date=false) Cred și acum că toți cei care vor boicota referendumul se vor face vinovați de lașitate. Dacă ei cred în dreptatea lor, să vină la vot! Să-și apere punctul de vedere, să-și susțină președintele din moment ce ei cred că merită! Neprezentîndu-se la vot înseamnă că vor recunoaște că altă cale nu există decît fuga de răspundere. Adică soluția pe care o practică, de ani buni, domnul Traian Băsescu! Tel maître, tel valet!

Diversiunile PDL

„Nu se poate trăi din politică, trebuie tratate problemele economice” - de ca și cum administrarea economică a unui stat nu înseamnă politică!

„Se fură din buzunarul cetățeanului” - extraordinar, PDL a făcut praf orice urmă de agoniseală a cetățeanului și acum hoțul strigă „hoții”!

„Ce punem în locul lui Băsescu? Crin Antonescu, o păpușă dirijată de Voiculescu” - prin urmare, Udrea, Videanu, Boc, Boureanu et. comp. sînt niște personalități verticale care și-au văzut de administrarea treburilor lor economice fără a se fi lăsat influențate de președintele spectator Băsescu. Cît de proști ne pot crede încît să ne servească asemenea gogorițe?!

„Guvernarea USL creează haos” - spre deosebire de ordinea și disciplina instaurate de guvernările PDL!

Trist este că un întreg aparat de partid recită mecanic aceleași versete inepte dictate de un președinte în declin care-și urlă răutatea și neputința pe partituri de doi bani. Chiar dacă va cîștiga referendumul, Traian Băsescu va rămîne drept președintele celei mai mari dezamăgiri naționale! E și mai trist că tîrăște după el și puținele valori rămase în partid!

O scrisoare deschisă

Reproduc mai jos scrisoarea doamnei învățătoare Cristiana Anghel. Textul a apărut în Jurnalul Național și merită citit fie și numai pentru coerența ideatică! 

Stimate domnule Barroso,
Vă mulţumesc pentru interesul deosebit pe care îl acordaţi dezbaterilor publice interne ale României. Răspunzând preocupării dumneavoastră sincere şi imparţiale pentru independenţa justiţiei şi cinstea clasei politice din România, consider că este util să vă transmit următoarele date pentru a vă putea forma o perspectivă integrală asupra substratului recentelor schimbări politice din ţara noastră.

1) În data de 27 septembrie 2011 a fost numit domnul Iancu Gheorghe în funcţia de Avocat al Poporului, fără a fi agreat de toate partidele, aşa cum ne-aţi sugerat recent, ci exclusiv de către majoritatea parlamentară din acel moment. În acel moment, Opoziţia a părăsit sala. Din nefericire, atunci nu aţi protestat!

2) În data de 14 iunie 2010, votul Parlamentului pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională care nu era agreat de preşedintele Traian Băsescu şi coaliţia sa a fost  repetat în mod ilegal până când a fost ales candidatul susţinut de preşedintele din acel moment. Şedinţa Camerei Deputaţilor s-a prelungit discreţionar până la ora 24:00. Din păcate, nici atunci nu aţi protestat.

3) În data de 9 aprilie 2012, preşedintele Traian Băsescu a promulgat modificarea la legea privind referendumul, impusă de propria majoritate parlamentară, care făcea practic imposibilă suspendarea preşedintelui, încălcând astfel principiile Constituţiei României. Naţiunea română ar fi apreciat atunci o intervenţie hotărâtă a partenerilor noştri europeni. 

4) În octombrie 2009, preşedintele Traian Băsescu a refuzat să numească premierul propus de majoritatea parlamentară din acel moment, generând o îndelungată criză politică şi instituţională şi destabilizând structura Guvernului României, fiecare ministru din acel Cabinet deţinând cel puţin două portofolii. Este oare, domnule Barroso, în acord cu standardele europene, ca voinţa majorităţii parlamentare să fie sfidată şi un ministru să deţină 2-3 portofolii?! Ar fi fost utilă şi atunci o intervenţie a Comisiei Europene în sprijinul valorilor democratice.

5) În iunie 2010, Traian Băsescu a impus în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării includerea presei libere în cadrul ameninţărilor la siguranţa naţională, un demers fără echivalent în nici un stat european. Atunci presa din România a aşteptat un semnal de la instituţiile europene. Încă îl mai aşteaptă, domnule Barroso. 

6) În anul 2003, Traian Băsescu, care deţinea atunci funcţia de primar general al Bucureştiului, s-a împroprietărit pe sine cu o vilă în centrul Capitalei, evaluată, la acel moment, la peste 500.000 de dolari. Preţul plătit de Traian Băsescu: 19.000 de dolari, adică de 25 de ori mai puţin decât preţul pieţei. Totodată, pentru că legislaţia din România nu permitea cumpărarea unui imobil aflat în proprietatea statului de către o persoană care deţinea alte proprietăţi, Traian Băsescu şi-a donat o casă unei fiice cu foarte puţin timp înainte de a îşi face cadou acest imobil. Cazul este cunoscut în România drept "casa din Mihăileanu". La Bruxelles cum le spuneţi celor care în exercitarea unei funcţii publice îşi procură beneficii personale?

7) În anul 2000, Traian Băsescu a cumpărat un teren în Bucureşti, cu suprafaţa de 3.700 mp, cu suma de 1,4 miliarde de lei (de peste 3 ori sub preţul pieţei). Peste 2 ani a vândut acelaşi teren unui apropiat al persoanei de la care cumpărase cu suma de 12 miliarde de lei (în condiţiile în care, în acea perioadă, preţurile la proprietăţile imobiliare au stagnat). În România, asemenea demersuri se încadrează, de regulă, la spălare de bani. Din păcate, deşi toate aceste demersuri aflate dincolo de limita legii sunt foarte cunoscute în România, ele nu au ajuns, se pare, la cunoştinţa partenerilor noştri europeni. Dumneavoastră cum comentaţi acest caz, domnule Barroso?

8) În anii 2010 şi 2011, Traian Băsescu şi guvernele pe care le-a controlat au decis să nu respecte decizii definitive şi irevocabile ale instanţelor de judecată din România referitoare la unele drepturi salariale. Profesorii români ar fi apreciat atunci o intervenţie din partea, de exemplu, comisarului pe Justiţie, doamna Viviane Reding, care să apere, împreună cu noi, statul de drept. Şi totuşi doamna Reding nu a reacţionat, nici măcar pe Twitter.

9) Traian Băsescu a atacat explicit, prin declaraţii oficiale, Consiliul Superior al Magistraturii, judecătorii şi Parlamentul, instituţiile fundamentale ale democraţiei româneşti, care ar fi fost, poate, astăzi la un nivel mai înalt dacă beneficiam mai devreme de sprijinul dumneavoastră.

10) Traian Băsescu a făcut, în mod repetat, declaraţii rasiste, reţinute ca atare atât de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (există decizii în acest sens), cât şi de Curtea Constituţională, inclusiv în recenta decizie referitoare la suspendarea preşedintelui. Minorităţile jignite ar fi apreciat foarte mult dacă s-ar bucura, la rândul lor, de susţinerea Comisiei Europene.

11) Traian Băsescu şi-a subordonat constant cele mai importante instituţii ale statului român în ciuda separaţiei impuse de Constituţie, aspect relevat explicit de către Curtea Constituţională, care a confirmat recent că domnul Băsescu şi-a subordonat Guvernul României. Ţinând seama că Decizia Curţii Constituţionale este publică, aşteptăm cu interes reacţia instituţiilor europene şi în special a dumneavoastră, domnule Barosso, care analizaţi cu atâta atenţie evoluţiile din România.

Domnule Barroso,

Este adevărat, schimbările recente din România s-au produs foarte rapid, dar au respectat, în egală măsură, legislaţia internă şi normele europene. Iar viteza, care a generat îngrijorare pe plan extern, a fost singura şansă de a schimba, în mod democratic, un regim politic care, în mod nedemocratic, inventase extrem de multe obstacole în calea unui transfer constituţional de putere.
Naţiunea română suferă, în aceste zile, din cauza prejudiciul de imagine produs de anumite critici externe, întemeiate prea mult pe diverse afinităţi şi prea puţin pe realităţi obiective.
Aşteptăm cu încredere analiza dumneavoastră asupra aspectelor comunicate prin acest mesaj. Şi sper că, şi de această dată, veţi reacţiona cu aceeaşi promptitudine pe care aţi demonstrat-o în ultima perioadă.

Cristiana Anghel
Învăţător român, cetăţean european, om demn şi liber

Diversiuni

   Dacă domnul Victor Ponta a plagiat (și este foarte posibil să fi fost așa, lucrările de licență, dizertațiile de masterat, tezele de doctorat abundă în pasaje luate tale quale din lucrările menționate în bibliografii, fără a li se mai pune, în interiorul textului, ghilimelele de rigoare - acuzatorii cei mai înverșunați ar face bine să-și arunce un ochi pe propriile lor produse intelectuale, numai așa, de amuzament!), asta înseamnă că Traian Băsescu nu a patronat devastarea bugetului național girînd (i)moral, ca șef necontestat al PDL, afacerile cu statul derulate de oamenii lui?

   Dacă domnul Crin Antonescu a chiulit de la ședințele Parlamentului să însemne, oare, că domnul Traian Băsescu este absolvit automat de vina de a fi comis gafă după gafă, de a se fi purtat grobian, de a fi jignit întregi categorii socio-profesionale, de a fi avut deseori un comportament de șmecheraș de Ferentari?

   Oare este logic, moral, util, măcar, să ignorăm certitudinea unei proaste și perverse administrații Băsescu numai pentru că ni se arată că „ceilalți” nu-s curați ca lacrima?

   Brusc, o nație de intelectuali intransigenți uită că propriile odrasle s-au simțit ofuscate atunci cînd nu au mai putut copia la bacalaureat și vituperează neobosit plagiatul și chiulul, privind însă galeș-admirativ la hăhăielile pastorale ale unor indivizi certați cu onoarea, cu gramatica și, ceea ce e mai trist, cu propriul popor! 

   În timp ce bugetarilor de rînd li se tăiau amarnic salariile, în companiile de stat (stat reprezentat de guvernul PDL, girat de Traian Băsescu) se mențineau salarii uriașe, se făceau cheltuieli de o inutilitate sfidătoare în contextul în care aceste companii naționale nu produceau decît pierderi!

   Da, dar Victor Ponta a plagiat și Crin Antonescu n-a prea dat pe la Parlament, ceea ce înseamnă că poporul îl vrea din nou pe Traian Băsescu. Prea îi seamănă ca să nu îl iubească necondiționat!

Dreapta

   Da, în România este nevoie de o guvernare de dreapta care să producă profit. Stînga, prin definiție, împarte ceea ce produce dreapta. Dar acum nu avem ce împărți!

   PDL nu este un partid de dreapta, în ciuda propriei poziționări ideologice.

   Tot la dreapta se înghesuie formațiuni mai vechi sau mai noi, unele chiar proaspete, precum cea animată de fostul scurt-prim-ministru Ungureanu. Incongruența ideologică este vădită: unele cochetează cu extrema de inspirație naționalist-creștină, altele se vor neo-republicane, laolaltă nu se adună, separat nu contează.

   Cine poate ocupa un decent loc la dreapta? În secolul al XX-lea, liberalilor le-a revenit acest rol, după ce, cum era și firesc, secolul anterior, cel fondator, îi situase la stînga conservatorilor. După 1990, PNL și-a luat în serios rolul de forță politică fanion al dreptei. Ce îi lipsește să fie în continuare același lucru? Coerența doctrinară, oameni care să creadă cu adevărat în ea și alianțe ceva mai inspirate. Greu? Evident, dar altfel vor fi eternele victime ale confuziilor induse de adevrsarii lor politici. Dar și de unii aliați!

A doua mare dezbinare

   Primele zile ale anului 1990 aduceau în România, pe lîngă suflul unei imense speranțe în mai bine, și adierea sinistră a unei dezbinări cum nu-i mai fusese demult dat să îndure poporului: românii s-au polarizat în două tabere, pro-Iliescu și anti-Iliescu. Primii erau votanții FSN, cei din urmă își împărțeau voturile între firavele dar bătăioasele partide de opoziție: PNL, PSDR, PNȚCD și multe altele...

   Verva fratricidă a acelor ani s-a mai domolit. În primul deceniu al mileniului trei, puteai sta de vorbă cu amicii cu păreri politice diferite de ale tale fără teama că la finalul discuției te vei fi despărțit cu supărare adîncă în suflet. Știam cu toții (mă rog...) că una e să ai opinii contrare, alta este să te iei la harță pentru asta.

   Ei bine, una dintre marile realizări ale politicii strict contemporane este aceea de a fi reușit a doua mare dezbinare românească! Nu este suficient că suntem pro- sau anti-Băsescu, o facem cu o angajare marcată de ură, invective și, evident, cu o din ce în ce mai marcată inapetență pentru argumentele bazate pe fapte cu adevărat relevante. Din ambele tabere țîșnesc acuze care de care mai fanteziste, mai viscerale, mai alăturea cu drumul. Nu spun că dreptatea este la mijloc, mi se pare un sofism ieftin, un clișeu cu nimic mai bun decît orice clișeu închistat în propria-i sterilitate. În lipsa unor instrumente precise care să măsoare valoarea de adevăr a unei acțiuni, a unei opinii, a unei ideologii, singurul în măsură să obiectiveze suma tuturor subiectivităților noastre este votul. Omenirea nu a putut inventa, în ciuda unor eforturi milenare susținute, o mai eficientă modalitate de a valida deciziile unei entități suverane: cu toate defectele, dezamăgirile dar și cu perfectibilitățile dorite, consultarea electorală rămîne singurul procedeu prin care putem spune că un drum sau altul este nu bun sau prost, ci legal și moral ales! Nu voi osteni s-o repet, pericolul cel mai mare vine de la încercarea de a compromite însăși ideea de vot, deci de democrație reprezentativă, adică de pluralism politic! NU partidele trebuie să dispară, ci acei membri ai lor care nu înțeleg nimic din ceea ce înseamnă partid, ideologie, disciplină de partid, politică, interes politic, interes național, bun simț, legalitate, respect! 

   Prin urmare, am alăturat un nou sondaj. De un lucru pot să vă asigur: indiferent de rezultatul acestuia, respectul meu față de opțiunea dumneavoastră este garantat de ceea ce înseamnă, în cazul meu, opțiunea pentru liberalismul autentic: respectul pluralității opiniilor exprimate liber și civilizat!

Jos...!

   Ieri am postat pe pagina mea de Facebook următoarea aserțiune: „Adriean Videanu cheamă bucureștenii în Piața Revoluției! Să apere democrația! Culmea nesimțirii, a grotescului, a kitsch-ului!”

   Printre comentariile prietenilor, unul mi-a reținut atenția. În esență, un tînăr absolvent al liceului nostru era de părere că nu ar trebui să se strige în stradă „Jos Băsescu!” ci „Jos partidele!” deoarece toate, fără excepție, au dezamăgit profund poporul Redau mai jos răspunsul meu:

   Exact acesta este pericolul cel mai mare: să se strige „jos partidele”! Generațiile de după 1989 nu știu decât din povești ce înseamnă o societate fără partide sau cu partid unic: dictatură, teroare, imbecilizarea poporului, furt la scară națională! Acestea sunt, pe scurt, atributele unei societăți fără partide. Fie că este vorba de dictatură de extremă stângă (comunism) fie că este vorba despre dictatură de extremă dreaptă (fascism, nazism, legionarism etc.), aceste utopii sunt extrem de periculoase. De aceea spuneam undeva că cei care sunt acum în stradă pescuiesc în ape tulburi: a striga „jos partidele” este sinonim cu a invita la dictatură sau anarhie! Este EXACT ceea ce vor eternii nebuni cu aer de patrioți ai politicii românești din ultimii 20 de ani: Corneliu Vadim Tudor, Dan Diaconescu precum și alte mișcări de sorginte naționalistă! Nu spun că partidele actuale nu au dezamăgit extrem, dimpotrivă, am afirmat mereu acest lucru, dar, dacă vrem CU ADEVĂRAT binele acestei nații este MUSAI să ne informăm corect, să citim istorie (am scris istorie, nu manuale de istorie) și, cel mai bine, să privim cu atenție la această lume contemporană: unde se trăiește civilizat, unde există un progres cât de cât coerent, unde există libertate de opinie și dreptul la libera opțiune? În Coreea de Nord comunistă? În Cuba comunistă? În Iranul fundamentalist? China rezistă astăzi NUMAI pe plan economic, adică EXACT ÎN DOMENIUL ÎN CARE A ABANDONAT COMUNISMUL! China este un stat cu o politică totalitară, cu un singur partid, cel comunist, care domnește peste un popor înrobit. Dar în economie a adoptat pluralismul economic sau, mai clar spus, cel mai pur liberalism care aduce progres economic deci și bani: liberă concurență, capitaluri străine, proprietate privată, într-un cuvânt economie de piață! Iar noi să ne întoarcem la totalitarism? Ar fi CATASTROFAL! Deci NU „jos partidele” ci JOS CU TOȚI CEI CE NU RESPECTĂ LEGEA! Din TOATE partidele! Culmea este că EXISTĂ posibilitatea la îndemâna oricui de a face binele (vorbesc despre politicieni): RESPECTAREA LEGILOR! Atunci, cei ce fură, mint, batjocoresc instituțiile statului, indiferent de la ce partid ar proveni, ar cădea victimele justiției. Aici este cheia! Un simplu exemplu din istoria contemporană: Bill Clinton, aflat spre finalul primului său mandat prezidențial, a fost „eroul” unui scandal sexual de proporții. A fost dovedit sperjur, justiția americană și-a făcut meseria, el a trebuit să recunoască vinovăția dar, la alegerile următoare, având dreptul să candideze (în fapt greșeala lui nu era o infracțiune, era o problemă de morală), a fost reales președinte al Statelor Unite! De ce? Pentru americanul de rând, deși foarte puritan și sensibil la chestiuni de morală, a contat mai mult faptul că, sub președinția lui Clinton s-a trăit mai bine! Dar sunt multe de spus și spațiul este limitat! Poate voi relua pe blog...

... Ceea ce am și făcut. Aș adăuga o observație: nu numai că un personaj de tristă faimă cheamă poporul la meeting întru apărarea democrației, dar, culmea tupeului, voci chipurile neutre se fac auzite și exprimă temerea că demiterea lui Băsescu ar fi un act nedemocratic. Cum așa? Din moment ce însăși Constituția prevede această procedură, este perfect democratic să dorești demiterea unui președinte despre care consideri că nu mai este util în acest moment.       Acuzația că actuala coaliție guvernamentală își dorește puterea cu orice preț este de un infantilism neegalat decît de ticăloșia cu care vine la pachet: adică ce, PDL nu-și dorește cu orice preț puterea? Băsescu nu și-a dorit cu orice preț puterea? Și nu și-o dorește încă? Este NORMAL ca un politician să-și dorească puterea, dacă n-ar face-o, ar fi o formă fără fond, un simulacru de politician, o făcătură. Ca să poată administra un stat, politicianul trebuie să fie la putere, este atît de evident, încît nici nu ar trebui să ne mai batem capul cu explicațiile. A, că există politicieni care concurează de dragul concursului, numai ca să poată ajuta pe alți politicieni să ajungă la putere, asta este o altă discuție. Nu avem decît să ne amintim trecutul extrem de apropiat al alegerilor locale din orașul nostru!

Confirmări...

   Astăzi, www.onestionline.ro a anunțat înscrierea primarului ales Laurențiu Neghină  în PSD. Dat mai întîi ca zvon pe pagina Facebook a cunoscutului sit oneștean, dar preluat ca știre de la postul băcăuan de televiziune 1 TV, evenimentul pare să confirme supozițiile pe care le făceam ieri (vezi postarea de ieri). Nu mai este mult pînă sîmbătă și vom vedea cine este vice-primarul orașului. Oricum, voturile dumneavoastră de pînă acum sînt mult prea optimiste în ceea ce-l privește pe domnul Emil Lemnaru! Personal, pariez pe surpriză!

   Oricum, politica este frumoasă. Homer poate fi invidios!

Surprize post-electorale

   La Onești, sîmbăta ce vine ne va oferi surprize: consiliul local va avea o configurație interesantă. Mulți dintre consilierii aleși pe locuri fruntașe nu vor figura în noul consiliu. Ziarul de Bacău publică azi o listă posibilă, dar nici aceasta nu este cea finală, nume rezonante urmînd să dispară de acolo. 

   Urmărind evoluția alianțelor politice din zonă, se pare că înseși marile partide locale se află în căutarea unor noi formule la vîrf. Un partid, deși pe țară a obținut rezultate foarte bune, la Onești a clacat. Cît timp, oare, va mai rezista liderul acestuia pe poziție?! Istoria recentă ne arată că nici un șef de partid nu a supraviețuit în funcție eșecului în alegeri! Mai devreme sau mai tîrziu, partidele se debarasează de conducătorii ocoliți de succes!  Și e normal să fie așa, s-ar zice. 

   Ce se întîmplă cu cîștigătorii care nu au în spate partide puternice? A se reciti titlul acestui articol! 

   P.S. Cine va fi vice-primar?! Nu mai este mult pînă sîmbătă! Pînă atunci, votați alături!

Despre selectivitatea memoriei

1990 – 1996: guvernare FSN / FDSN / PDSR. Preşedinte: Ion Iliescu. Românii înţeleg ce înseamnă partidul care l-a emanat pe Iliescu, se satură de minciuni, furturi şi afaceri necurate şi, în toamna lui 1996 votează CDR.

1997 – 2000: guvernează PNL, PNŢCD, PD ş. a. reunite în Convenţia Democrată. Preşedinte: Emil Constantinescu. România intră în NATO. PNŢCD îşi erodează capitalul politic, Emil Constantinescu decide să nu candideze din nou (i se va reproşa mereu această slăbiciune) şi, pe fondul dezamăgirii majorităţii populaţiei, cei ce au guvernat între 1990 şi 1996 revin la putere.

2001 – 2004: PSD guvernează, rebotezat astfel. Prim-ministru este Adrian Năstase. Preşedinte: Ion Iliescu, la al treilea şi ultimul mandat. Pentru a evita alegerea extremistului bufon Corneliu Vadim Tudor, românii l-au votat masiv pe Iliescu (toamna anului 2000), chiar şi cei ce nu-l votaseră niciodată până atunci! Aceşti patru ani exprimă cel mai bine noţiunea de jaf naţional la care s-a dedat partidul condus de Adrian Năstase şi Ion Iliescu. Clişeul cel mai des auzit în presă: MAFIA pesedistă patronată de Năstase! În toamna lui 2004, românii se scutură de căpuşele pesediste şi îşi investesc capitalul de încredere în Traian Băsescu, devenit între timp preşedintele Partidului Democrat, desprins din FSN-ul lui Petre Roman care a fost debarcat încet, dar sigur, din politica românească.

2004 – 2009: Traian Băsescu, preşedinte şi Călin Popescu Tăriceanu, prim-ministru şi preşedinte al PNL, coabitează sub umbrela Alianţei pentru Dreptate şi Adevăr. Nu multă vreme, căci preşedintele tuturor românilor se dovedeşte a fi un patron la fel de iscusit al jefuitorilor naţionali (i-a înlocuit pe o parte dintre oamenii lui Năstase cu oamenii lui), un intrigant din topor şi un jucător neloial. Însăşi postura lui de preşedinte se datorează unei extrem de dubioase rocade de ultim moment, Theodor Stolojan, candidatul Alianţei DA la preşedenţie cedînd postul lui Traian Băsescu la capătul unei telenovele lacrimogene de o mediocritate indiscutabilă.

România intră în Uniunea Europeană iar apoi, şi datorită guvernării PDL, în criza mondială unde nu o invitase nimeni, dar partidul preşedintelui Băsescu a dus-o acolo că aşa era la modă! Asta în timp ce camarila băsească fură cu sârg şi aduce la sapă de lemn tot ceea ce nu reuşeşte să facă criza!

2009: în pofida bunului simţ, Băsescu este reales cu ajutorul unui contracandidat ce şi-a meritat din plin porecla dată de seniorul partidului său. De atunci, PSD trece prin transformări, Victor Ponta ajunge preşedintele partidului, nu reuşeşte să-i îndepărteze din partid pe cei care i-au adus faima de partid al baronilor (Năstase, Hrebenciuc şi mulţi alţii continuă să tragă sfori în PSD). Cea mai mare realizare a partidului lui Ponta este alianţa cu PNL, zdravăn contestată în teritoriu dar necesară pentru anihilarea puterii unui preşedinte din ce în ce mai dictator şi mai lipsit de bun simţ!

2012: PDL este înlăturat de la putere şi guvernul este preluat de alianţa USL (PSD + PNL). Rămas izolat la Cotroceni, Traian Băsescu se răzbună şi el cum poate şi, cum nu prea mai poate multe, comite gafă după gafă. După toate aparenţele, melodrama naţională din aceste momente, cea care face, sub ochii noştri, ca emblema jafului naţional Adrian Năstase să devină un erou victimizat, este rezultatul presiunilor lui Băsescu asupra unei justiţii care nu mai este demult nici independentă, nici oarbă şi căreia balanţa dreptăţii îi cade cînd într-o parte cînd într-alta, după cum suflă vînturile politicii româneşti.

Trist este să auzim doamne „bine” care îl plîng pe Adrian Năstase, „marele om politic”! Selectivă o fi memoria, dar somnul raţiunii naşte monştri!