O amînare

Îmi propusesem să scriu despre evaluare. E un subiect care mă preocupă de ceva vreme şi este oarecum «la zi», căci sîntem în plin examen de bacalaureat – sesiunea a doua. Mă gîndeam să scriu despre aceasta «armă» cu care luptă profesorul împotriva elevului, şi anume nota. Voiam să discut tocmai această stupidă şi inexplicabilă opoziţie în care se află educatorul şi educatul şi aş fi dorit să glosez pe marginea rostului prost înţeles al evaluării. Aş fi dorit o analiză serioasă, fără patimă, a mecanismelor intime care declanşează în sufletul elevului spaima de a fi examinat şi notat de către un profesor pe care-l percepe ca pe un adversar, ba chiar duşman. Şi ce altă ocazie mai bună pentru o astfel de discuţie decît mascarada naţională a bacalaureatului. Ediţia de august. Dar m-am răzgîndit!

Mi-am amintit că miercuri, pe 1 septembrie, începe şcoala pentru noi, cadrele didactice. Şi mi-a fost dat să citesc un cuvinţel de un cinism ticălos, rostit de sinistrul ministru Funeriu : «normalitate» ! Domnia-sa îşi doreşte normalitatea. Unde? În învăţămînt, evident. În învăţămîntul românesc, desigur! În asemenea situaţii obişnuiesc să mă întreb : ipochimenul care rosteşte un asemenea panseu e naiv sau rău intenţionat ? (Colegii şi apropiaţii mei vor remarca efortul supraomenesc de care am fost capabil pentru a nu folosi alte două epitete, mult mai apropiate de realitate : idiot, respectiv ticălos!)

Cum îşi permite domnul ministru să-şi dorească şi să ne invite la normalitate în sistemul educaţional al acestui moment ? Trăieşte în Burkina Faso ? Cum de-şi permite să uite că este coautorul unui haos legislativ care a pus pe chituci învăţămîntul românesc?! Cum îşi permite să creadă că educatorul român mai poate să se comporte normal în urma şirului nesfîrşit de umilinţe la care este supus de la o vreme încoace?

Recitind întrebările mele retorice, cred că am găsit şi răspunsul: îşi permite pentru că îi permitem. Sîntem primii lui aliaţi, noi, victimele sale, prin tăcerea, indiferenţa şi de cele mai multe ori sinucigaşa lehamite pe care o afişăm în numele unui trufaş „realism”: „N-avem, dom’le, ce face, asta e, ce dacă protestăm noi, o mînă de oameni, şi-aşa nu se rezolvă nimic, ne agităm de pomană! Sindicatele nu fac nimic, presa distorsionează informaţiile din teritoriu, n-avem nici o şansă!” Aşa este, nu avem. Sîntem primii care ne-o refuzăm. Cîţi dintre noi ar fi de acord ca în prima zi de şcoală să redactăm, să-i dăm citire în careu şi apoi să trimitem pe adresa ministerului un protest semnat prin care să ne arătăm dezgustul şi opoziţia faţă de prostia şi ticăloşia guvernanţilor noştri?!

În naivitatea mea incurabilă, aştept răspunsuri! 

Gabriel Fornica-Livada

Le diable est dans les détails

A dat sau nu a dat un pumn, o palmă? Iată o întrebare care face audienţă şi înghite timpi de antenă. Este Băsescu violent sau nu? Există dovezi în acest sens? Cei care îl acuză sînt personaje de încredere sau simpli iubitori de publicitate ieftină? Iata cîteva întrebari de o stupidă inutilitate! În timp ce televiziunile se întrec în a despica firele şuviţei prezidenţiale în patru pentru a afla un adevar care, odată găsit, ar trebui sa tranşeze cestiunea arzatoare a ipoteticii bădăranii prezidenţiale, fondul problemei scapă controlului pedant al sofisticii mediatice: avem un preşedinte care, cu fiecare respiraţie, la fiece clipire galeş-şmecherească, la orice oră din zi sau din noapte, emană mediocritate, proastă creştere şi rea-voinţă! Nu este nevoie de nici o demonstraţie, ne aflăm în plin teritoriu al axiomei: înconjurat de yesmeni şi de mediocri servili, preşedintele oferă imaginea unui ins care, nemaiavînd ce pierde, joacă pe cartea disperării: cacialmaua de obor! Nu conduce, joacă. Nu guvernează, ci aruncă vorbe. Nu rezolvă, ci trage sfori! Estimp, fauna înconjurătoare taie şi spînzură în disperare. Spectrul finalului de mandat îi bîntuie pe toţi acoliţii marinerului care-şi ştiu conştiinţa încărcată. Pedeapsa nemaialegerii e cea mai puţin gravă: dacă vor fi daţi pe mîna justiţiei odată ieşiţi de sub pulpana imunităţii? Dacă alegătorii îi vor primi cu pietre şi sudalme odată întorşi într-un teritoriu în care s-au simţit, vreme de cîţiva ani, adulaţi ori măcar stimaţi? Dacă istoria îşi va da drumul pe ei, aşa cum merită laşii, ciocoii şi imbecilii?
Tare mi-e teamă, însă, că aceste întrebări nu ne vizitează decît pe noi, cei de pe margine, cei ce, incurabili naivi, mai nădăjduim în triumful binelui şi al adevărului. Şi, poate, pe unii politicieni a căror bună credinţă este dublată de o abisală naivitate şi care, prin forţa lucrurilor, se află, deşi la putere, într-o ineficientă şi derizorie minoritate. Pe oamenii preşedintelui, vorba unui amic, îi doare la bască. Cum care bască? Singurul obiect mai de preţ ce le acoperă zîmbetul tîmp!

Gabriel Fornica-Livada

Călăi şi complici

Nu mai este mult şi începe un nou an şcolar. Dar nu unul ca oricare altul, ci primul an în care educatorii sînt chemaţi să fie complicii propriilor lor călăi! Cum altfel să-i numim pe guvernanţii care au călcat în picioare nu numai legi şi acte normative în vigoare, ci şi legea bunului simţ atunci cînd au tăiat un sfert din lefurile şi aşa anemice ale educatorilor? Cum altfel să-i numim pe aceştia din urmă dacă au consimţit, în masă, la mîrşăvia preşedintelui şi a partidului său de nevertebrate? Educatorii sînt complicii ticăloşilor: prin tăcerea lor fricoasă, prin lenea de a spune cu voce tare ceea ce gîndesc, prin indiferenţa suicidară.
Au fost anemice zvîcniri în iunie anul acesta. Elevii de a XII-a au dat o lecţie profesorilor lor : s-au solidarizat cu aceştia şi au refuzat să intre în bac. Cazuri izolate, veţi spune. Trei licee din judeţul Bacău. Aşa e. Dar, raportat la populaţia României, numărul celor ce au ieşit în stradă în decembrie 1989 nu era infim? Niciodată elitele nu au fost majoritare. Ar fi contra naturii să fie aşa. Morala acelor zile? Nici una! Uitarea!
Începe un nou an şcolar. Cu salarii reduse cu un sfert şi cu demnitatea redusă la zero! Exemplul, educatorii ar trebui să ştie acest lucru, este motorul educaţiei. Ce exemplu oferim noi, educatorii, tinerilor pe care îi supunem acţiunii noastre modelatoare ? Exemplul capetelor ce se pleacă, exemplul laşităţii, exemplul umilirii de bună voie în faţă călăilor şi a uneltelor lor naive sau ticăloase. Se putea evita măcar diminuarea indemnizaţiei de concediu. Era legal şi moral să primim întregi sumele pe care statul ni le datora pentru un an de muncă. Dar nu, victimele au devenit complicii călăilor şi au consimţit, de frică, din dragoste pentru funcţiile de doi lei, din inerţie, din laşitate, la diminuarea acestora. Nu era suficient ca ne aşteaptă luni sau poate ani întregi cu salarii mai mici, trebuia ca şi amărîta asta de vacanţă să ne fie ciuntită pentru că aşa vor imbecilii ticăloşi care ne guvernează! Şi măcar de le-ar folosi la ceva, dar toate aceste diminuări salariale plus mărirea cotei TVA, plus toate celelalte măsuri de austeritate, inclusiv mişeleasca concediere a femeilor de serviciu (de parcă ele, săracele, au dus ţara de rîpă, cu salariile lor neobrăzate de 500 de lei !) NU vor duce la nici o înzdrăvenire a bugetului de stat! E la mintea cocoşului: salarii mai mici înseamnă impozite mai mici, salarii mai mici plus TVA mărit, înseamnă putere de cumpărare diminuată la maximum, de unde şi consum drastic redus, deci şi impozite şi taxe drastic diminuate. Prin urmare, cum cresc încasările la bugetul statului? Simplu, nu cresc!
Da, însă pe 13 septembrie, educatori şi educaţi vom păşi spăsiţi pe culoarele şcolilor unde ne aşteaptă întîia lecţie a anului şcolar : lecţia supunerii vinovate, lecţia tăcerii interesate, lecţia fricii cu « ştaif » : « o facem de dragul copiilor noştri, noi sîntem interesaţi de viitorul elevilor noştri, noi ne sacrificăm pentru ca ei să beneficieze de augusta noastră educaţie »! Fariseism ieftin, prostie crasă, mişelie complice ! Atît şi nimic mai mult. Iar pentru Băsescu, un nou prilej de hăhăială demnă de un lobotomizat, un nou triumf al ticăloşiei asupra fricii. Ruşine? Cui să-i fie? Cine are organ pentru aşa ceva? Preşedintele? Parlamentarii? Miniştrii? Să fim serioşi! Tot nouă ne va fi ruşine! Dar nu vom avea curajul să o recunoaştem. Ne va fi ruşine în singurătatea nopţilor din ce în ce mai lungi, în ceaţa dimineţilor mohorîte, în oglinda încă limpede a ochilor elevilor noştri care ne vor zîmbi blînd-condescendent şi răscolitor de iertători: vă înţelegem, sînteţi bătrîni şi speriaţi. Dar aveţi o consolare, ne creaţi după chipul şi asemănarea voastră, aşa încît, peste 10 - 15 ani, vom fi de partea voastră: înţelepţi şi vajnici complici ai călăilor noştri!

Gabriel Fornica-Livada
19 august 2010