În pagina Pluralia găsiți o amplă prezentare a scriitoarei Elena Buică. Cine crede că românii de peste mări și țări își uită limba și rădăcinile, găsește aici un frumos contraexemplu care nu este excepția!

   Românii de dincolo sînt necesara contrapondere a deziluziei noastre, a celor de aici: dragostea lor pentru pământul care i-a zămislit compensează scepticismul care ne invadează sufletele, optimismul lor vine să aline întrucîtva deznădejdea pe care ne-o fac cadou cei pe care i-am investit cu speranțe, iată, deșarte. Chiar dacă uneori nu putem rezona empatic cu frații noștri de departe - pe care-i consierăm mai norocoși decît noi sub unele aspecte - ne bucurăm să îi citim și să-i știm, totuși, aproape!
   Îi rog pe prietenii mei care trăiesc în lumea largă să-mi scrie... Ce vor, simt, văd de acolo, de unde se află, în legătură cu țara care a fost, și poate mai este încă, și a lor. 

   Doru Gînscă, plecat la începutul anilor '90 în Canada, îmi scrie: 
  

Frumos scris… Da, ne doare sufletul că am plecat, dar mai mult decât orice, ne doare pentru ce auzim că se întâmplă acum la voi.

   Celor care întîmpină dificultăți în a-și înțelege și iubi semenii, le dedic acest imn intonat de către un cîntăreț al străzii, un soi de automarginalizat care poate impresiona la lacrimi un stadion întreg atunci cînd își binecuvintează patria care nu l-a iubit foarte tare!

http://www.youtube.com/watch?v=8ArRTsaYY44&feature=channel

   Grandpa Elliott este un negru din New Orleans... Un minoritar... Un om care cînta în stradă... "Doamne, binecuvintează America, dulcea mea casă!"...

P.S. Îi rog pe cititorii din Thailanda, Ungaria, Danemarka, Rusia, Franța, Canada, Statele Unite, Macedonia, Italia, Germania, Suedia, Marea Britanie etc. să-și dezvăluie identitatea. Evient, dacă doresc acest lucru. E o rugaminte izvorîtă dintr-o firească, zic eu, curiozitate. Pentru aceasta, pun la dispoziție adresa mea: gabrieleiffel@gmail.com

Vă mulțumesc pentru orice sugestie sau critică! Nu promit să mă îndrept, ci doar să-mi pese!

Despre productivitate, buget, bugetari şi guverne…

E la modă discuţia pe teme economice. Şi musai financiare. Dacă profanul are o scuză – colportează şi el ce aude în dreapta şi-n stînga -, specialistul, politicianul cu răspunderi în domeniu, finanţistul, care va să zică, nu mai au scuze pentru confuzia care le bîntuie nuca cerebrală: ”Bugetarii nu produc, consumă, zic ei. Şi anume, din ceea ce produc muncitorii, productivii!”

Pe de altă parte, mai tot omul educat a auzit că informaţia este o marfă, şi încă una de valoare. Printre rudimentele de cultură economico-financiară ale populaţiei cu bac + 3, 4 sau 5, figurează şi clişeul potrivit căruia şi sănătatea este o marfă. Ba chiar şi securitatea naţională. Ei, dar furnizorii de informaţie, de sănătate, de securitate sînt bugetari, deci... neproductivi. Adică un informatician care produce un soft şi-l vinde pe piaţă contra unei sume de bani este productiv, un profesor care produce un informatician, nu mai e productiv. E bugetar. Suge sîngele bizonului carpatin productiv. La fel şi un medic, tot bugetar, deci tot neproductiv.

Acest talmeş-balmeş din minţile uşurele ale guvernanţilor este întreţinut de către o masă de votanţi frustraţi care fie că nu s-au avut bine cu şcoala, fie că sînt dezamăgiţi de un stat-lipitoare care, cu adevărat, suge sîngele întreprinzătorilor particulari şi care, pentru a-şi acoperi neputinţa endemică, dă vina pe sectorul bugetar. Trist este că oameni de condiţie intelectuală superioară cad victimele acestui raţionament criminal.

În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, Japonia nu a investit mai nimic în industrie, ci în învăţămînt. Şi-a trimis tineretul la studii în Europa, în Statele Unite şi l-a şcolit pe bani grei ca să se întoarcă acasă cu marfa cea mai scumpă şi de departe cea mai... „inepuizabilă”: inteligenţa! Abia apoi, acest tineret, tobă de carte şi de know-how în cele mai diverse domenii, s-a pus pe treabă şi a produs miracolul japonez. Dacă şi la ei s-ar fi aflat la guvernare imbecili care să fi crezut că bugetarii sînt neproductivi, Japonia ar fi rămas la acelaşi PIB de 38 de dolari pe cap de locuitor cît avea prin 1945.

Bugetarii fac parte din ceea ce se numeşte, în termeni economici, sectorul terţiar, al serviciilor. El se subîmparte în sectorul serviciilor comerciale şi cel al serviciilor noncomerciale. Dintre acestea din urmă, fac parte învăţămîntul, sănătatea, securitatea naţională şi altele. În toate statele dezvoltate ale lumii, sectorul terţiar este de departe cel mai dezvoltat şi cel mai „populat” în forţă de muncă. Sectoarele primar şi secundar sînt cele care produc bunuri materiale, e drept, dar tot ele sînt şi cele care consumă materii prime din ce în ce mai scumpe şi mai rare, şi care poluează ori distrug mediul ambiant. Sectorul terţiar este mult mai puţin dependent de resurse materiale, materia primă de bază fiind inteligenţa umană care, pînă la proba contrarie, este inepuizabilă. [Asta le „ei”!...] A considera aceste servicii ca fiind neproductive, cu alte cuvinte a considera că productiv înseamnă numai aducător de bani peşin în mod direct, înseamnă a fi analfabet! Că e plină ţara de astfel de indivizi, treacă-meargă, dar prezenţa acestora în fruntea instituţiilor politice este o crimă. Nepedepsită. 

Încă!