Adio, Marian!

  De astăzi, Marian Tutunea nu mai este printre noi. 

  Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte. Și pe noi, cei care, din neștiință, grabă, orgolii l-am judecat aspru în ultimii ani.

   Ca noi toți, îi va fi supărat și el pe unii dintre apropiați, e în firea omului să greșească. În ultimii ani și, mai cu seamă în ultimele luni, Marian a fost cu totul altul; boala, ale cărei dimensiuni nu le știam cu adevărat, l-a schimbat profund.

   Îmi doresc să pot păstra în minte și în suflet imaginea colegului Marian așa cum l-am cunoscut la începutul anilor 90: inteligent, excelent profesionist, înzestrat cu un simț al umorului vecin cu ironia fină, iubitor și iubit de elevi... 

   În ultima vreme am vorbit rar cu Marian. Îi respectam dorința de izolare, deși bănuiam că suferă din pricina lipsei de comunicare cu cei din jur... Dar în puținele vorbe schimbate cu el reușeam amîndoi să zîmbim. Acum, desigur, mi-aș dori ca aceste momente să fi fost mai dese, mai lungi...

   Nu este niciodată prea tîrziu să învățăm că nimic nu doare mai mult pe lumea asta decît să vrei să ceri cuiva iertare și să nu mai ai cui!...

22 Decembrie 1989...

             În dimineața acelei zile, vocea gravă a crainicului TV anunța sinuciderea generalului Milea („trădătorul Milea”, după cum a fost catalogat de propaganda oficială), instituirea stării de necesitate, interdicția de a se mai circula pe stradă în grupuri mai mari de 2 – 3 persoane…

            De la Radio Europa Liberă știam, în mare, ce se întîmplă în țară, dar nu bănuiam nici pe departe că, în cîteva ore, avea să se spargă buba. Să „explodeze mămăliga”, după o expresie care sugera ineluctabila resemnare mioritică a neamului nostru, incapabil de revoltă, de opoziție deschisă față de un agresor intern, perfid și care părea să se eternizeze la conducerea statului!

            Eram traducător la Combinatul Petrochimic Borzești. Auzeam ceea ce transmitea programul 1 al Radiodifuziunii române la difuzoarele instalate în birouri. Ne așteptam la ce era mai rău. Nu știam să definim răul, dar nici nu aveam curajul interior de a nădăjdui în… ceea ce avea să se întîmple la vremea prînzului.

            La ora 12 și cîteva minute, după o tăcere oarecare căreia nici nu-i dăduserăm atenție, în difuzorul din birou a izbucnit vocea sacadată, gîfîită, parcă, speriat-entuziastă a actorului Ion Caramitru (citez aproximativ, din memorie – deși aș putea găsi pe internet varianta exactă!): „Fraților, am învins, dictatorul a fugit!” Aveam să aflăm puțin mai tîrziu că-și luase zborul într-un elicopter chemat pe acoperișul Comitetului Central al PCR, la ora 12 și 15!

            Am înlemnit cu toții, nu ne venea să credem, ne-am făcut cruce și, mai toată suflarea uzinei (sau, cel puțin noi, cei ce nu lucram în secțiile de producție), am luat-o la picior spre case! Nu existau telefoane mobile, eu nu aveam nici telefon fix acasă, deși făcusem cerere de 2 ani la Telefoane, deci nu știam ce fac soția și cele două fete. Fiul meu era… la minus 4 săptămîni!

            Tot drumul spre casă am cîntat Deșteaptă-te, române! Nu-mi păsa dacă mă aude cineva! Cînd am ajuns, Gabi a mea mi-a povestit într-o suflare că încercase să prindă ceva semnal la televizor (aveam o antenă proastă, pe bloc, care tot cădea și rareori aveam semnal! De altfel, nici nu prea aveam la ce ne uita, în cele 2 ore de emisiune pe zi cît catadicsea să ne acorde partidul!) și că auzise și ea ce auzisem și eu. Mi-a povestit cum a căzut în genunchi și a început să spună „Tatăl nostru”!... Raluca, speriată, o întrebase: ”Ce s-a întîmplat, a plecat tata la război?!”…

            …

            A început lungul maraton al Revoluției Române în direct, la TVR, devenită Televiziunea Română Liberă! Cei care, cu numai două ceasuri în urmă, declamau textele impuse de propaganda comunistă, acum își făceau mea culpa și se declarau trup și suflet alături de revoluționari!

            Timp de cîteva ore s-au perindat tot felul de personaje în celebrul Studio 4 al TVR! Militari care declarau că armata e de partea revoluției, un general de securitate care declara că nu Securitatea este cea care trage, civili, actori, poetul Mircea Dinescu, regizorul Sergiu Nicolaescu, fostul ideolog comunist, jurnalist, politolog (și multe altele) Silviu Brucan și… către ora 17 sau, poate, puțin mai tîrziu, adus de la Editura Tehnică unde fusese „marginalizat” de Ceaușescu, Ion Iliescu, fost membru al CC al PCR, fost prim-secretar al Comitetului Județean al PCR Iași (un soi de prefect combinat cu președinte de CJ de azi -  deci om puternic în structurile de conducere ale partidului comunist!)…

            Și a început… continuarea diversiunii. Am mai scris despre 3 mari diversiuni sîngeroase ale acelor zile. Au fost mult mai multe! Scenariul se repeta identic: o „entitate” revoluționară chema o alta să o apere contra teroriștilor. Și uneia și celeilalte i se spunea că ceilalți sunt… teroriști și… se decimau unii pe alții într-o sinistră baie de sînge!

            Fapte, cifre: în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, cînd Ceaușescu era încă viu și la putere, au murit, în București, cîteva zeci de români. Au fost arestați cîteva sute! Majoritatea eliberați a doua zi sau în zilele următoare. Între 22 și 25 decembrie au murit circa 1000 de români! Ceaușescu fugise, țara era condusă de cei 39 de membri ai Comitetului FSN (dintre care, „ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu”!), În fapt, conducea Ion Iliescu și cîteva nume grele ale armatei și securității a căror prestație din acele zile stă încă sub semnul întrebării.

            Ce a urmat,… se știe. Sau nu!  

21 Decembrie 1989 - 2014

                Douăzecișicinci de ani despart două zile de 21 decembrie… O dată importantă în istoria contemporană a României. 1989 – începutul finalului comunismului românesc, mitingul sinucigaș convocat de Ceaușescu în fața sediului CC al PCR – astăzi Piața Revoluției; 2014 – începutul unui nou mandat la Cotroceni, cel al depozitarului noilor speranțe de renaștere a României!

            Acum un sfert de secol, președintele de atunci se crampona idiot de menținerea unui sistem politic dictatorial, încremenit într-un proiect falimentar, în ciuda vizibilelor mișcări de înnoire care agitau apele în blocul comunist. Speriat de ceea ce se petrecea la Timișoara unde oamenii nu mai strigau doar în favoarea unui pastor reformat ci de-a dreptul împotriva regimului comunist și a lui Ceaușescu însuși, acesta din urmă a chemat, disperat, muncitorii, crezînd că îi va putea asmuți împotriva „huliganilor” de la Timișoara. Calcul greșit; un amestec încă misterios de hazard, instigare subterană, comploturi sinergice ale unor forțe obscure cu origini în însuși aparatul de partid și de stat, toate acestea pe fondul unei crescînde nemulțumiri a maselor largi care nu mai suportau foamea și frigul ultimilor 10 ani, a dat startul degringoladei finale. Ceea ce trebuia să fie o manifestare a solidarității poporului față de conducătorii săi a degenerat într-o sîngeroasă revoluție care va semăna din ce în ce mai mult cu o lovitură de stat cosmetizată din sinistra nevoie de legitimitate! În noaptea de 21 spre 22 decembrie manifestanții adunați de Ceaușescu nu au mai plecat acasă. Mulți au rămas pe străzile din jurul Comitetului Central, au ridicat baricade (celebră a fost cea de la Intercontinental), au continuat să protesteze împotriva regimului comunist. A doua zi, evenimentele aveau să se precipite…

            Astăzi, 21 decembrie 2014, la Palatul Cotroceni s-a instalat al cincilea președinte al României. Al patrulea președinte după 1989. Al treilea președinte al opoziției anti-iliesciene, al doilea președinte al României europene, primul președinte provenit din Partidul Național Liberal.

            Mă rog Domnului să nu ne dezamăgească așa cum au făcut-o ceilalți doi!... 

18 decembrie 1989

   La Timișoara, acum 25 de ani, morga devenise neîncăpătoare! Zeci de cadavre, unele neidentificate, zăceau peste tot. De autopsie nu putea fi vorba, nu era timp și nici spațiu pentru așa ceva. Cauza deceselor: plăgi prin împușcare. 
   A doua zi, cadavrele aveau să dispară! Dar altele proaspete le luau deja locul! 
   Comunismul agoniza solidar cu victimele sale! 

Am fost tînăr în comunism...

   M-am născut cînd comunismul împlinea în România 10 ani. Sau 13, după o altă numărătoare. Diferența este nesemnificativă la scara istoriei. În anul în care, teoretic, cel puțin, România se despărțea de coșmarul marxist-leninist, împlinisem deja 31. Mi-am trăit copilăria, adolescența și prima tinerețe în plin comunism. Mă rog, într-un stat socialist care „năzuia” spre comunism...

   Dacă cineva m-ar fi întrebat dacă sper ca România să nu mai fie într-o bună zi o țară socialistă, aș fi răspuns categoric: „Nu!”. Nu speram. Nu credeam că este posibil să fie altfel. Speram ca, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, să pot trăi într-o țară ceva mai civilizată, fără frică, fără sentimentul surd al culpabilității, fără cozi interminabile în fața magazinelor alimentare, fără înjositoare așteptări în birourile cu miros cazon ale sediilor Ministerului de Interne pentru a primi mult așteptatul pașaport care să-mi permită ieșirea în afara granițelor țării, fără ședințe de partid desfășurate într-o limbă de lemn de o imbecilizantă platitudine, fără activiști de partid care se credeau atotștiitori...

   Nu speram într-o schimbare radicală dar doream o ameliorare generală a condițiilor de trai. Eram naiv, ca să nu spun mai rău: nu realizam că sistemul comunist nu poate fi îmbunătățit din interior, că, așa cum este el construit, respinge în fașă orice tentativă de reformare. Credeam și eu, după modelul gorbaciovist, că putem avea un comunism cu față umană. Ei bine, eu aveam cel puțin o scuză, una palidă, ce e drept: eram... naiv. Sau neinstruit. Sau incult. Necitit. Anesteziat. Frica familiei mele de a nu repeta și eu calvarul unora dintre ascendenții mei a făcut ca eu să nu fiu plămădit dintr-un aluat „revoluționar”! Simțul dreptății, atît cît îl aveam, ieșea la suprafață haotic, uneori inconsistent alteori inutil, dar niciodată cu o finalitate radicală. Nu cutezam să dărîm sistemul. Nici nu credeam că se poate, cum am mai spus.

   Anul 1989 mi-a oferit prilejul unor reașezări în ierarhia speranțelor. Am căpătat alte măsuri pentru ceea ce considerasem pînă atunci ca fiind posibil sau imposibil... Evenimentele s-au scurs uimitor de repede, cu o accelerație exponențială. Finele anului m-a găsit în dispoziția celui care aștepta totul de la evenimentele care se desfășurau sub ochii înlăcrimați și cu suflarea sacadată a celui care știe că mai are de alergat zece pași pînă la adăpostul de urgie! Atunci, în ultima săptămînă a lui decembrie, am crezut că ne vom întoarce cu toții fața spre lumină, spre adevăr! Mergeam pe stradă, în Onești, și, de la etajele blocurilor auzeam strigîndu-se: „Jos comunismul”! „Strigați, domnule - mi se adresa vocea - jos comunismul!” De ca și cînd mai era nevoie să mă invite cineva: „Jos comunismul!” am răspuns, ca într-un salut pascal prin care ne recunoșteam unii pe alții ca frați întru aceeași credință!

   17 decembrie 1989... Ceaușescu a ordonat foc împotriva celor care strigau „Jos comunismul” la Timișoara. În Onești nu se întîmpla încă nimic... Repetam, în grupul nostru de prieteni, colinde pentru apropiatul Crăciun. 7-8 voci tinere, o mandolină... Un „Deșteaptă-te, române” cu geamul de la sufragerie deschis către o incintă din care răsunau aplauze complice... 

   Sentimente amestecate, confuze, o speranță neîntrupată, așteptare...

16 Decembrie 1989

   Acum douăzecișicinci de ani, la Timișoara, o mișcare de solidaritate spontană cu pastorul Lazslo Tökes a constituit scînteia care a declanșat ceea ce avea să se numească Revoluția Română din Decembrie 1989.

   Dar terenul schimbărilor profunde în configurația politică a continentului european a fost pregătit încă de la mijlocul deceniului al nouălea prin urcarea la cîrma URSS a lui Mihail Sergheievici Gorbaciov, primul leader sovietic care a vrut să reformeze din interior partidul comunist prin lansarea celebrelor concepte „glasnosti” și „perestroika”.

   Ceea ce nu și-a putut închipui, însă, omul care, pe drept cuvînt, a putut fi supranumit „omul secolului”, a fost că, în fibra sa intimă, ideologia comunistă nu permitea reformarea din interior și cu atît mai puțin libera exprimare a opiniilor critice la adresa-i! Odată dezlănțuite cele două arme ale „reformării”, sistemul comunist nu avea decît o alternativă: fie să le anihileze așa după cum o mai făcuse de atîtea alte ori (comunismul nu a tolerat nici o disidență, a se vedea Ungaria 1956, Praga 1968, Polonia 1981...), fie să sucombe sub presiunea atacurilor lor. 1989 a însemnat implozia comunismului provocată de sinucigașa tentativă de autoreformare! 

   Finele anului 1989 avea să găsească o Europă de Est care renunțase la comunism pe cale pașnică. Rînd pe rînd, Ungaria, Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, pînă și Bulgaria cea de Moskova ascultătoare au apucat-o pe calea reformelor care, în fapt, au dus rapid și inexorabil la abandonarea sistemului care nu putea fi reformat. Au apărut noi mișcări democratice, au reînviat partide politice aruncate în temnițele comuniste imediat după 1945, a căzut Zidul Berlinului, simbol rușinos al scindării Europei postbelice.

   Un singur bastion al comunismului mai rezista, imbecil și nevolnic, în Europa din decembrie 1989: România condusă de clanul Ceaușescu. Un partid de 3,8 milioane de români adunați sub steagul roșu din teamă, oportunism, naivitate, prostie, ticăloșie, inerție, un colos care funcționa exclusiv pe baza inculcării sentimentului de vinovăție potențială trăgea să moară în ciuda apelurilor disperate ale unei conduceri care nu știa altceva să facă decît să lanseze slogane găunoase și să acuze agenturile occidentale de instigare la revoltă.

   Timișoara lui 16 Decembrie 1989 a fost scînteia. „Azi în Timișoara, mîine-n toată țara!” - se putea auzi în difuzoarele radiourilor care transmiteau emisiunile postului de radio „Europa Liberă”. Așa a și fost. În 22 decembrie 1989, la capătul unui maraton de mitinguri muncitorești convocate sinucigaș de Ceaușescu, spre a-i condamna pe „huliganii” de la Timișoara, dictatoul din Scornicești și-a luat literalmente zborul de pe acoperișul sediului Comitetului Central al P.C.R. pentru ca, trei zile mai tîrziu să fie împușcat, în zi de Crăciun, la capătul unui proces încropit de noua putere aflată în abruptă căutare de legitimitate! 

   Cu patru ani în urmă am publicat pe acest blog o evocare a unei cumplite zile a revoluției, o puteți găsi aici!

   De ce am scris acest text (și poate voi mai scrie cîteva pe această temă)? Pentru că, la 25 de ani de la acele evenimente, tinerii mei elevi nu știu mare lucru despre comunism (în afara unor clișee simplificatoare culese de prin manuale) iar mai vîrstnicii noștri conaționali încep a uita ce a însemnat sinistra perioadă istorică dintre 1945 și 1989.

Lăsare în voia Milostivirii

             Colegul nostru Marian este în grea suferință. Cred cu tărie în puterea gîndului bun. Neștiind și neputînd face altceva pentru el, în acest moment, transcriu mai jos o Rugăciune a Papei Ioan-Paul II, din 1985. Este, cred, cel mai frumos text pe care l-am citit vreodată!

            Doamne, sunt mai bine de șaizecișicinci de ani de cînd mi-ai făcut neprețuitul dar al vieții și, de la nașterea mea, Tu n-ai încetat a mă copleși cu bunătatea și iubirea Ta nesfîrșite.

            De-a lungul acestor ani s-au împletit mari bucurii, încercări, succese, eșecuri, probleme de sănătate, dolii, așa cum se întîmplă cu toată lumea.

            Prin milostivirea Ta și cu ajutorul Tău am putut învinge aceste obstacole și am izbutit să înaintez către Tine.

            Azi, mă simt îmbogățit de experiența mea și de alinarea că am fost obiectul iubirii Tale.

            Inima mea Îți cîntă recunoștința.

            Dar întîlnesc zi de zi în jurul meu oameni în vîrstă pe care Tu îi încerci puternic: aceștia sînt paralizați, handicapați, neputincioși și adesea nu mai au puterea de se ruga Ție, alții și-au pierdut uzul facultăților mentale și nu mai pot ajunge la Tine străbătînd lumea lor ireală. Îi văd pe aceștia și îmi spun: „Dacă aș fi eu în locul lor?”

            Și-atunci, Doamne, încă de astăzi, cînd mă bucur de deplinătatea facultăților mele motrice și mentale, Îți dăruiesc dinainte acceptarea Sfintei Tale voințe și, încă de pe acum, doresc ca, dacă mi s-ar întîmpla una sau alta dintre aceste încercări, ea să poată sluji slavei Tale și mîntuirii sufletelor. Încă de pe acum, de asemenea, Te rog să sprijini, cu mare mila Ta, pe cei care ar urma să aibă ingrata sarcină de a-mi veni în ajutor.

            Dacă, într-o bună, zi boala mi-ar năpădi creierul și mi-ar nimici luciditatea, Doamne, supunerea mea este de pe acum înaintea Ta și se va continua de-a pururi într-o tăcută adorare.

            Dacă, într-o bună zi, o stare de inconștiență prelungită va fi să mă doboare, doresc ca fiecare ceas pe care-l voi avea de trăit să fie un șir neîntrerupt de fapte de milostenie și ca ultima mea suflare să fie una de iubire. Sufletul meu, condus în acea clipă de mîna Mariei, se va înfățișa dinaintea Ta spre a-Ți cînta laude de-a pururi.

            Amin.

Gazați de Ponta!

  Nu știu care va fi rezultatul final! Pot doar să sper că li se va face dreptate tuturor celor care și-au pus nădejdea în schimbare! 

   Și mai pot spune ceva: PSD a jucat murdar! Ceea ce s-a întîmplat la Paris și în alte mari orașe ale lumii este demn de mocirla comunistoidă în care se bălăcesc toți lașii neamului. Imediat după închiderea secției de votare de la Ambasada României la Paris, jandarmii au aruncat cu gaze lacrimogene în cei care stăteau la coadă și care nu făceau nimic altceva decît că... scandau! Nu jandarmii vor fi fiind de vină, ci guvernanții români care au făcut tot posibilul pentru a sabota votul în diaspora!

   Dar rămîne un lucru cert: cei care au votat Ponta merită să fie conștienți că în lacrimile tuturor celor gazați se află și crîmpeie roșii din stindardul comunismului românesc ne-mort!

Cine se teme de Iohannis

    1. Ortodocșii din gură. Ortodocșii de praznic. Cei care habar nu au în ce anume cred dar se pricep să recite lozinci! Iubirea, ca valoare fundamentală a creștinismului, le este tot atît de străină precum îi este mutului elocința!

   2. Pomanagii. Cei care așteaptă să li se dea. Fie că-și fac veacul la ușa bisericilor, la capul podului, în birourile administrației de stat sau în școli, spitale, cazărmi, institute și instituții de stat, ei așteaptă să le dea cineva. Ceva. Salariu, primă, compensații, bani de porc, de miel, de curcă, orice! Că de-aia e stat, să dea!

   3. Fricoșii. Cei care nu-s capabili să facă ceva concret cu mîna lor, din proprie inițiativă. Care nu ar începe o afacere, cît de mică, de teama de a nu deveni, peste noapte, stăpîni pe propriul destin. Supușii. Umilii. Resemnații. 

   4. Bătrînii. Născuți din 1916 pînă în 1996, acești bătrîni sînt nevolnici. Nu mai pot. Nu le trebuie lor un nou început! Nu le trebuie nimic nou. Ei vor ca pe vremuri. Ce să mai schimbi la venerabila vîrstă mentală de 90 de ani, chiar dacă în buletin ai doar 20?! Vrei ce știi, adică puțin! Mai nimica! 

   5. „Intelectualii de stînga”. Cei care cred că Marx a fost un băiat bun, că Lenin a fost un june stilat iar Stalin un despot luminat, un tătuc care a avut grijă ca o seamă de popoare năucite să-și uite originile, limbile și năzuințele și să se încoloneze docile în marșul forțat către fericirea silnică!

   6. Anti-americanii, anti-occidentalii, filo-rușii. Cei care detestă libertatea pentru că îi obligă la responsabilitate. Cei care se dau în vînt după Maica Rusie, după valorile ei molcome, blajine, etilice, după harapnicul tătucului atot-știitor și iute pedepsitor!

   7. Nepăsătorii, indolenții, filosofii de cafenea, întreținuții, absenții!

   Acesta nu este un pamflet! 

   Cei care nu împărtășesc aceste idei să nu le difuzeze!

Votăm, contăm!

Reciproca: stăm acasă, nu existăm!

Clișeul „indiferent pe cine votăm noi, iese cine trebuie” este o creație a ticăloșilor colportată de proști!

Alegem ceea ce vrem să fim!

Între a propovădui și a face

          Cu o încăpățînare demnă de o cauză mult mai bună, anumiți formatori de opinie continuă să diabolizeze Rotary și pe membrii acestei organizații internaționale punîndu-le în cîrcă activități oculte numai de ei închipuite! Acești lideri spirituali cu diplome universitare știu. Ei nu au dubii. Ei nu se poticnesc în sutele de exemple vii, la vedere, care le contrazic plăsmuirile păcătoase. Pentru acești veșnic-nemulțumiți gînditori (e o litotă!), faptul că membrii unui club Rotary se căznesc să adune bănuț cu bănuț pentru a-și ajuta concret semenii în nevoie nu are nici o importanță. Propovăduitorii binelui (care uită uneori să-l facă) o țin langa: Rotary nu este bun. E de nefrecventat. Este de evitat (Acestea sînt eufemisme! Vorbele lor sînt mult mai incisive și rănesc a păcat! Dar ei nu înțeleg asta. Tocmai ei!)... 

          Estimp, mai-marii lor cîntă imne de laudă unor potentați vremelnici, îndeamnă, de la înălțimea autorității lor spirituale (uneori chiar o au!), poporul spre un partid sau altul, fac propagandă (uneori fățișă) unei ideologii sau alteia! Pentru ei și pentru subordonații lor din teritoriu, partidele politice vor fi fiind întruchiparea curățeniei, a smereniei și a buneicuviințe, în timp ce o organizație precum Rotary nu merită decît o crîncenă anatemă! Nu pe față, desigur, ci discret, dosnic, cu iubire de aproapele!

Sărbătoare?!

Ziua Mondială a Educației

Azi sărbătorim cea mai veche profesie a omenirii. În ciuda altor opinii folclorice, aceasta este! 

Înregimentată în slujba statului, de vreo două veacuri bune, educația a ajuns pe rînd sau simultan, obiect de cult, hulă, prioritate națională, breloc politic, subiect de tacla atotștiutoare la mai toate posturile TV, mijloc instituționalizat de manipulare în masă, pîine pe masa unui corp profesional aflat în permanentă căutare și clamare a identității de sine!

La mulți ani, educație! 

Despre educatori, cu ocazia zilei lor!

Quiproquo

   A început să circule pe rețele un micro-fragment din filmul „Cel mai iubit dintre pămînteni”. Ștefan Iordache joacă rolul lui Victor Petrini, eroul principal, căruia i se adresează securistul, personaj interpretat de Gheorghe Dinică. Quiproquo-ul este simpatic, ducîndu-ne, evident, cu gîndul la... Victor Ponta! Numai că, în film, Victor Petrini este un personaj pozitiv, victimă a securității, în timp ce „eroul” zilelor noastre numai victimă nu este! 

   Dar realmente spumoasă este „sila” jucată de securist: el, tocmai el, s-a săturat de turnători și turnătorii! E ca și cum un proxenet s-ar fi săturat de curve și de preacurvie! Da, în acest context, și numai în acesta, apropierea de Victor-cel-din-prezent pare a avea un sens!

https://www.youtube.com/watch?v=C5fCpZyCH4k

Dezvăluiri

După: Robert Turcescu recunoaște că a fost ofițer sub acoperire, seria dezvăluirilor continuă!
- Băsescu recunoaște public că nu mai poate candida. Modelul Putin îi bîntuie nopțile!
- Victor Ponta recunoaște că l-a plagiat pe Titulescu dar că nu l-a citit! Idem pe Iliescu, Zaharia Stancu, Aron Cotruș!
- Călin Popescu Tăriceanu mărturisește că a fost liberal. 
- Elena Udrea recunoaște că speră într-un 5 % încă din primul tur. În al doilea va vota cu Ion Iliescu.
- Monica Macovei admite cu seninătate că justiția poate fi dreaptă. Nu-și mai amintește în ce condiții!
Et caetera...

Sondajele mioarei

   Și-uite-așa, zile și săptămîni de exaltare, de bucurii împărtășite cu necunoscuți de pretutindeni, cu oameni frumoși care sînt în stare să-ți ridice moralul convingîndu-te că viața e frumoasă și umanitatea superbă, se duc subit pe apa Sîmbetei când afli că un cutare sondaj proclamă că românii îl consideră pe Ceaușescu drept cel mai bun președinte al țării! Un patriotic „hai siktir” mi se prelinge super eufemistic printre buzele țuguiate-ntr-un fluierat a pagubă mega-mioritic: da, dom'le, știam că avem mai mulți proști la mia de locuitori decât cărți citite-n minte, dar nu credeam că instituții de sondare a opiniei publice și medii de informare se întrec în a propaga jenantul adevăr! Ei, uite, o să cred! O să cred cu tărie că toată vorbăria despre firea a bună a poporului român e o imbecilitate egalată numai de ștaiful cu scîrț de import al boilor care cică fac media și sociologie de două parale! Și voi fi din ce în ce mai convins că, dacă acest popor va fi avînd ceva bun în el, apăi musai că i-a fost adus din alte zări, de către alte fibre spirituale, în alte vine cu alt sînge! Amin!

Fuziunea - mama trădării!

   O fuziune nu este niciodată onestă 100 % ! Onest ar fi ca toți cei ce doresc să se alăture unei direcții politice să se înscrie în partidul care o reprezintă. Demisionează din PDL, intră în PNL. Simplu. Căci, dacă PDL are ceva de dreapta pe undeva, acela este „L”-ul de la „Liberal”! În rest, doar oportunism!

   La fel stau lucrurile și cu celelalte „forțe” sau „mișcări” ale dreptei. Simple artefacte care nu reușesc să-i convingă nici măcar pe propriii creatori. Despre electorat, s-a văzut. 

   Și totuși, de o dreaptă puternică are nevoie societatea românească acum. Autentică. Dacă PNL „reușește” să piardă și bruma de renume de partid istoric, atunci chiar nu mai avem șanse. Dacă PNL nu înțelege că mariajele sordide l-au coborît în sondaje, în ultimii ani, atunci e trist. Dacă PNL se lansează din nou într-o aventură conjuncturală, se cheamă că nu mai are pe nimeni la vîrf care să știe ce înseamnă cu adevărat liberalismul. 

Despre evoluții

   Nu l-am votat pe domnul Ion Iliescu decît în 2000, de teama răului mai mare, Corneliu Vadim Tudor. Puteam să anulez votul, dar eram atît de „speriat” de perspectiva ajungerii la Cotroceni a unui extremist fanfaron încît, făcîndu-mi cruce și cerînd iertare, în gînd, familiei și tuturor prietenilor ce mă știau de orice altceva, numai de admirator al FSN-PDSR-PSD nu, am pus ștampila pe cel care avea să obțină al treilea mandat de președinte!

   Nu enumăr aici toate motivele pentru care nu am putut vota/admira stînga românească. Ele țin de istorie (atît a neamului nostru cît și de cea personală), voi menționa doar unul: în 1990, Ion Iliescu era leaderul forțelor politice care i-au refuzat Regelui Mihai intrarea în țară! Bunica mea, Dumnezeu s-o odihnească, trăia încă, și, deși cocheta cu o lejeră admirație iliesciană, a fost dezamăgită de gestul prezidențial! Născută în 1908, educată în prima jumătate a vieții într-un regim monarhic, crescută în cultul și sincera admirație a Regelui nostru, bunica nu  înțelegea cum poate cineva să-i refuze acestuia intrarea în propria patrie. 

   Anii au trecut, Majestatea Sa a reușit să se stabilească în România, și-a recăpătat bună parte din proprietățile confiscate de comuniști și a continuat să facă ceea ce a făcut în toată perioada exilului: să existe, să simtă, să acționeze pentru Țara Sa.

   Dacă România este azi membră NATO și a Uniunii Europene, este și pentru că Regele a fost un activ ambasador al poporului Său, unul dezinteresat (nu a cerut și nu a acceptat nici o funcție politică în stat) dar extrem de eficient.

  De ce această lungă introducere? Evoluțiile la care mă refer în titlu sînt ale președinților noștri de după 1990.

  Emil Constantinescu a promis cîndva restaurarea monarhiei. Strîns cu ușa întrebărilor abrupte ale presei, a dat înapoi și nu a întreprins nici un demers concret pentru restabilirea legitimității politice în România. 

   Ion Iliescu, cel etichetat drept președintele bolșevic, kaghebist, neo-comunist, a reușit să schițeze o oarecare evoluție, sfîrșind prin a fi cel care a favorizat/permis revenirea cu drepturi depline a Regelui în țară. Nu discut aici resorturile intime ale gestului, nici dacă Ion Iliescu și-a schimbat în profunzime atitudinea față de monarhie. Cert este că domnia sa rămîne în istorie ca președintele care a reușit să-L alunge pentru a doua oară pe Rege (prima dată a făcut-o Petru Groza, un prim ministru de tristă amintire, coleg de partid cu Ion Iliescu!), ca mai tîrziu să-L primească și să-L onoreze! Este o evoluție!

   Traian Băsescu... am mai scris (și nu numai eu): fie și numai pentru a-L fi acuzat pe Majestatea Sa că a fost un trădător, un slujitor al sovieticilor, merită deplina noastră uitare întru veșnică nepomenire! 

   În acest context, nu mică mi-a fost mirarea cînd l-am văzut pe domnul Ion Iliescu într-o fotografie făcută la Palatul Elisabeta, la Garden Party de 10 mai! Cîteva deducții sau concluzii s-ar putea extrage de aici:

   - Ion Iliescu a primit invitație! De la cine... nu e chiar atît de important, deși, dacă aceasta a venit direct de la Casa Regală, concluzia este că generozitatea aristocratică nu este o vorbă în vînt!

   - Ion Iliescu a acceptat invitația! De unde putem conchide că, pe de o parte, domnia sa a dorit participarea la eveniment, pe de alta nu se simte vinovat de atitudinea sa inițială față de monarhie ori, dacă da, consideră prezența lui aici ca pe un act de penitență!

   - Ion Iliescu a dorit sau a acceptat să fie fotografiat în prezența unor cunoscuți regaliști! Să fie un prim pas spre o viitoare adeziune?! 

Cînd limba nu gîndește...

   Mizînd pe un joc de cuvinte care ar fi trebuit să îndemne la vot, Forța Civică afișează, alături de portretul ex-premierului Mihai Răzvan Ungureanu, un slogan ușurel guevarist: „Schimbă-i cu forța!”

   Crez politic? Gafă pe bani grei (evident, găselnița aparține unei serioase firme de consultanță într-ale „piarului”!)?! Oricum, neinspiratul slogan stă mărturie a diletantismului politic de care nu scapă nici măcar cei creditați cu aură intelectuală!

   Nimic de mirare, de fapt, cînd vedem că și alte „entități”politice aflate în campanie mizează pe modeste și tocite „inovații” retorice de soiul „împreună”, „mândri” etc. uitînd esențialul: electoratul român vrea fapte, nu „piruete” lingvistice, vrea, de fapt, ALȚI politicieni căci este cam sătul de aceleași figuri mult prea ocupate cu luptele intestine, cu trădările, cu aruncatul noroiului în dreapta și-n stînga. 

   Și să nu uit: e campanie pentru alegerile europarlamentare, nu pentru prezidențiale, așa-i?!

10 mai

   10 mai 1866 - Prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen intră în București, jură în fața Adunării Reprezentative a Principtelor Române Unite că va fi credincios legilor țării, că va păzi religia românilor și integritatea teritoriului lor. Este proclamat Domn al Principatelor Unite.

   10 mai 1877 - Principele Carol promulgă moțiunea de independență votată cu o zi înainte în Parlament, abia apoi, pe cîmpul de luptă, armata română avea s-o cucerească, redută după redută.

   10 mai 1881 - Principele Carol este încoronat Rege cu coroana turnată din oțelul unui tun otoman capturat la Plevna în noiembrie 1877. Principatele Române devin Regat. Este ziua în care se naște statul cu numele de România.

   Triplă semnificație pentru această zi în care sărbătorim devenirea statului modern român, ziua Regalității, a renașterii demnității naționale. Adevărata Zi Națională a României!

La mulți ani, România!

Trăiască Regele!

Despre forme și esențe

           Ne exprimăm ideile și sentimentele în varii forme. De multe ori, acestea din urmă le influențează decisiv pe cele dintâi. Reformulând, idei și sentimente mărețe, generoase, pot fi puse în umbră, chiar minate sau, dimpotrivă, propulsate de modalitățile de exprimare. Echilibrul, sinceritatea gestului, credința lucidă sunt motoarele ce pot duce spre reușită.

            Nu altfel stau lucrurile în ceea ce privește mișcarea promonarhică din România. Trecând rapid peste adevărurile bătute și stră-bătute legate de dificultatea demersului, de lupta cu mentalitățile bătătorite vreme de o jumătate de veac de tiranie comunistă, trebuie să recunoaștem că misiunea noastră, a monarhiștilor (mi-ar plăcea să ne numim și legitimiști), nu este pur și simplu dificilă, ea este și delicată, și frumoasă și, mai cu seamă, nobilă. Prin urmare, a ne pierde în amănunte sterile, a discuta ad nauseam forme și ambalaje înseamnă a pierde din vedere esențialul: convingerea majorității poporului român că numai calea legitimă, cea care trece prin restaurarea monarhiei, este demnă de urmat astăzi, la începutul copt al veacului XXI, când, după debile tatonări politicianiste care durează de 25 de ani, România oferă imaginea unui stat fără noimă, fără țel, fără credință.

            Fie că este vorba despre Marșul Regal din 5 aprilie, sau de petiția de susținere a doamnei Marilena Rotaru, realizatoarea emisiunii „Ora Regelui”, eficiența acțiunii nu se exprimă numai prin cifre sau impact mediatic, ci, mai ales, prin lucida analiză introspectivă. Nu neapărat „câți” ci, mai cu seamă, „cum suntem?”… Cât de convinși, cât de convingători putem fi, cum transmitem mesajul nostru spre a fi mai bine înțeles și, esențial lucru, mai profund acceptat!

            Nici o formă de manifestare a unui crez nu este de înlăturat cu condiția sincerității, a demnității. Nu poți susține noblețea ideii de monarhie huiduind. Nu prin lozinci imprecative ne convingem compatrioții să propună și să voteze o Constituție monarhică. Nu printr-un partizanat politic îngust, prin arătări cu degetul acuzatoare îi vom face pe politicieni să aducă în discuția Parlamentului proiectul nostru. Dacă Regele este deasupra partidelor, asta înseamnă că și noi, cei care slujim ideea reîntronării Majestății Sale, trebuie să alegem calea diplomației eficiente, să adoptăm gestul senin, ferm, să convingem prin puterea exemplului și nu prin contondența strigătului.

            Trăiască Regele!

O săptămînă altfel?

   În orașul care, vorba unora, moare încet, săptămîna care tocmai s-a încheiat a fost marcată, printre altele, de două evenimente: spectacolul cu piesa „Frații Karamazov” după F. M. Dostoievski și lansarea Tango Social Club Onești.  
   Ambele, evenimente culturale, cu abordări diferite ale aceluiași fenomen: sufletul uman. Dacă incursiunile romancierului rus în adîncurile eului turmentat de pasiuni scot la iveală mai multe întrebări decît răspunsuri, dacă rezolvarea conflictelor sinelui nu este întotdeauna cea nădăjduită, tangoul argentinian alege o abordare diferită a acestora: le aduce la suprafață, în văzul lumii, le destructurează elegant pentru a le recompune într-o cheie eliberată de tensiuni tenebroase care păstrează doar fiorul incertitudinii ritmat cuaternar...   
   Oneștii au găzduit, cu pasiune, două „supape” eliberatoare.

   P.S. Reamintesc cititorilor de dată mai recentă ai acestui blog: grafia cu „î” este o opțiune conștientă și argumentată a autorului!

Ce nu va fi înțeles ministerul

   În urma haoticelor simulări ale evaluării naționale și bacalaureatului, Ministerul Educației Naționale se pare că nu va fi înțeles nimic.

  Nici că statisticile pe care le publică sunt întocmite aiurea-n tramvai, nici că planurile remediale la care visează sunt apă de ploaie.

   Nu va fi înțeles că Gauss nu a făcut decît să descopere o curbă a evoluției unor fenomene și nici că, oricîte planuri va întocmi, oricîte ore suplimentare îi va obliga pe profesori să presteze în mod gratuit (în toate sensurile posibile ale termenului!), oricîte hei-rup-uri inepte va debita, această curbă se va încăpățîna să arate la fel: puțini la vîrf, puțini (sau ceva mai mulți...) la coadă, majoritatea pe la mijloc. Nici prea-prea, nici foarte-foarte cum ar fi zis emblematicul clasic al neamului românesc (nu Eminescu, stimați idolatri, ci mult mai românul Caragiale!).

   Ministerul nu va fi înțeles nici că educația națională este, în însăși fibra intimă a termenului, o utopie. Visul lui Jules Ferry e pe cale să dea în coșmar. Într-o societate în care informația nu mai este apanajul unor „dascăli” colportori de lecții învățate cu zece, douăzeci, treizeci de ani în urmă, ministerul nostru se încăpățînează să creadă că mai multe ore de „carte” ar putea ridica firavele procente de „promovabilitate”. 

   Funcționari timizi sau incompetenți (sau și una și alta) propovăduiesc în pilde înghițite pe nemestecate „învățătura” neputinței transmisă de sus în jos spre neabătută transpunere în practică de către supuși aidoma lor.

   Nici măcar asta nu va fi înțeles ministerul: că practica amenințărilor de sus în jos, năravul arătării cu degetul către vinovații de serviciu (aici trebuie să-i dau dreptate: victimele cooperante încă majoritare își merită soarta!) sunt din ce în ce mai ridicole și, evident, ineficiente. 

   Nu va fi înțeles nici că, perpetuînd o endemică inadecvare a ceea ce se plămădește în școli la trebuințele reale ale societății contemporane, nu face decît să-i împingă pe cei mai buni dintre tinerii noștri să-și caute împlinirea sub alte orizonturi unde mințile lor frumoase pot produce pentru un mai zdravăn pumn de arginți! 

   Cum spuneam, ministerul nu va fi înțeles nimic din nimicnicia pe care o propagă fudul. Păi cum altfel?!

Simulări

   Pornisem a scrie un articol despre starea simulărilor naționale. Cînd văd cîtă tevatură se face pe seama unor condamnări din lumea fotbalului, mă întreb sincer pe cine mai interesează învățămîntul românesc...

   Prin urmare, doar cîteva fapte și, poate, unele comentarii sau întrebări.

   1. Ministrul ordonă simulare națională la clasele a VII-a, a XI-a și a XII-a. 

   2. Cohorte de profesori muncesc gratis, din timpul liber, la corectat sute de teze pe cap de voluntar!

   3. Ministrul promite, în textul ordinului, o procedură ce va fi comunicată ulterior. Nu există, încă, așa ceva! Unii spun că ar fi „confidențială”! Umor negru sau prostie?!

   4) Funcționari / activiști ai învățămîntului se întrec în a face presiuni ridicol-demente asupra voluntarilor din comisiile de examene pentru a transmite, cu mult înainte de termen, situația tezelor (vorbesc acum despre simularea evaluării la clasa a VIII-a, simularea bacalaureatului nu s-a încheiat încă), perpetuînd o inexplicabilă atitudine de anelide la care, în fapt, nu-i obligă nici un act normativ. Se tîrăsc din proprie inițiativă, de frica pierderii unor funcții obținute pe șest...

   5) Pe net circulă, „viral”, un text al unei domnișoare eleve care-i lasă muți (vorba vine, blogurile se întrec în a-i aduce laude!) pe comentatorii de toate soiurile și orientările. Un text foarte bine scris, e drept, dar care iese din „norma” impusă de vreo 15 ani încoace în mediile scolastice românești în care se propagă un limbaj de lemn de o goliciune înfricoșătoare, justificat, chipurile, prin necesitatea „atingerii” sacro-sanctelor „concepte operaționale” pe care, îndrăznesc a spune, majoritatea corectorilor nu le digeră nici ei pînă la capăt! Ai spune că țelul suprem al unor decidenți ai educației naționale este crearea și reproducerea cetățeanului înzestrat cu memorie mecanică, lipsit de discernămînt, neiubitor de libertate, molatec stătător în banca lui cea mucedă de cărări bătute și „șabloane” lustruite. 

   6. La baza „piramidei” mai există voci care comentează indisciplinat... Cu cît se urcă spre vîrf, apetitul critic se rarefiază invers proporțional cu frica despre care scriam ceva mai sus! 

   7. Justiția funcționează teribil cînd vine vorba despre fotbal. Dar drepturile salariale cîștigate în instanță de către profesori nu se acordă, încălcîndu-se, a „ena” oară, legea. Învățămîntul românesc nu a primit niciodată cele 6 procente din PIB prevăzute de lege. Dar se reduc orele la disciplinele cu predare intensivă, se reduc orele de cursuri opționale... 

   

Despre atitudine și faptă

   Încep prin a publica aici un apel lansat de Alianța Națională pentru Reinstaurarea Monarhiei - Filiala județului Bacău:

   

   „Dragi concetățeni, Filiala Bacău a ANRM are personalitate juridică! Este momentul să trecem la fapte!

Dacă nutriți, ca și noi, speranța renașterii demnității poporului român, dacă aveți convingerea că sterila succedare la putere a atâtor președinți nu a adus neamului nostru nici izbăvire, nici demnitate și nici prosperitate, atunci a sosit clipa unei decizii importante: aderați la Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei- ANRM și oferiți-vă șansa unei reînnodări a tradiției cu gândul spre viitor! 

Trăiască Regele!”

   Și un link către un formular de adeziune la ANRM: 

https://docs.google.com/forms/d/1zgB_EmkMLjFusXrc6AOnS5dA1g8oYjSEYijnshfeFbo/viewform

   Cei ce mă cunosc știu ce opțiuni politice am. Și mai știu și că pot să fac distincțiile necesare între atitudinea politică sau civică și acțiunea în sine. De cele mai multe ori, ne limităm la atitudini. Asta în cazul în care le avem și pe acelea, mulți dintre noi abandonăm cu prea multă ușurință - ca să nu spun indolență - dreptul la o atitudine personală față de ceea ce se petrece în jurul nostru. Dar, cum spune și apelul ANRM, este nevoie și de fapte, nu numai de atitudini. Prin urmare, stimați cititori, în cazul în care credeți că, într-o democrație, dincolo de toate drepturile politice, sociale și economice, vectorul esențial este numărul celor ce cred, acționează și votează, adică noțiunea de majoritate, atunci vă invit cu speranță să semnați aceste adeziuni. Eu am făcut-o încă din primăvara anului trecut și cred că tărie că reinstaurarea monarhiei este un răspuns viabil la întrebările derutante pe care ni le punem zilnic, provocați de spectacolul jalnic al politicii românești. 

   Recunosc că acest proiect este anevoios și, pentru majoritatea actuală, utopic. Dar, pentru cei care cunosc puțină istorie, trecerea de la dictatură la monarhie constituțională (ca să dau doar un singur exemplu) a fost posibilă în Spania. 

   De ce am abordat chiar acum acest subiect? Ruperea USL este, vrem nu vrem, o dovadă în plus că politicienii români, în lipsa unui arbitraj neutru și moral, sunt, cum spunea un jurnalist, mici. Niște oameni mici. Lipsiți de anvergură, de principii, de viziune pe termen lung, lipsiți de coloană vertebrală, de repere! 

   Președintele actual este reperul a cel puțin 4 forțe politice autointitulate de dreapta! Celelalte partide mizează pe alte și alte „repere” prezidențiale care mai de care mai dezamăgitoare. Am investit și eu, ca mulți alți concetățeni, multă și optimistă încredere în aceștia. Cu ce rezultat?!

   Priviți și ascultați ce și cum vorbesc politicienii noștri! Cu rarisime excepții, discursurile lor sunt pline de clișee demagogice, de lozinci făurite de PR-iști care abia stăpînesc limba română, de atacuri suburbane la adresa adversarilor politici. 

   Priviți și ascultați discursul Majestății Sale Mihai I de România, în fața Parlamentului, din 25 noiembrie 2011. Priviți emisiunea „Ora Regelui” de sâmbata, la TVR 1, ora 13! Citiți blogul Principelui Radu! Nu veți vedea, auzi, citi nici „cuvinte grele”, nici agramatisme, nici clișee demagogice. Nu veți vedea nici luxul imposturii, nici opulența mitocănească, nici prostul gust al tocurilor cui și-al poșetelor „de firmă”. Veți putea intra într-o lume în care simplitatea, demnitatea, rectitudinea sunt asumate firesc, fără chimval răsunător, fără râsetele hăhăite ale așa-zisului „om din popor”, o lume în care plutește calmul senin al aristocrației reale.

   De ce toate acestea, întreb din nou?! Voi reveni zilele acestea cu un alt exemplu, de data aceasta dintr-o zonă în care politica nu acționează pe față, competent, ci perfid, insinuîndu-se în cele mai intime fibre ale ființei naționale: învățămîntul! Veți vedea la ce cote poate ajunge incompetența și cum este ea perpetuată de lipsa noastră de atitudine! Cît despre faptă...

„Cauze pierdute”

   Reiau scrisul aici, după o perioadă de lenevie, pentru a răspunde unor întrebări pe care le primesc din timp în timp de la prieteni sau cunoștințe. De fapt, este una și aceeași întrebare formulată în diverse chipuri: „De ce îți place să susții cauze pierdute? De ce te complaci în a te entuziasma în fața frumuseții lumii cînd urîtul este la putere și cînd omenirea suferă de foamete, poluare, ură, prostie...?!”

   Am zis că răspund... e un fel de a spune, nu am deloc ambiția de a lămuri pe cineva, cu atît mai puțin de a convinge. Dacă am cîștigat ceva odată cu părul alb este exact indiferența față de încrîncenare, față de lupta partizană, de colții rînjiți, de ura de clasă!

   Da, susțin cauze pierdute, da, am păreri, da, am opțiuni politice, da, cred că, la un moment dat, unii pot fi mai buni sau mai utili decît alții, dar nu mai am apetitul confruntării. Mă amuză uneori, alteori, recunosc, mă irită prostia angajată a unora, mă întristează radicalismul indiferent de culoarea lui, mă îndurerează lipsa de îngăduință a unora față de semeni („toleranța este de la Diavol” - cică s-ar fi rostit undeva, cîndva, trag nădejde că e doar un zvon, altfel ar fi foarte trist!)...

   Prin urmare, în tolba cauzelor pierdute adun cu naivă obstinație dar cu aceeași senină plăcere pe care nu mă simt cîtuși de puțin obligat a o justifica, următoarele:

   - restaurarea Monarhiei în România;

   - iubirea de aproapele, indiferent dacă este creștin, evreu, musulman sau budist;

   - convingerea că nu am nici un merit de a mă fi născut aici și astfel;

   - bucuria pe care mi-o procură arta ca antidot al urii, prostiei, păcatului;

  - nădejdea că oamenii pot fi convinși că binele și frumosul sînt mai puternice decît răul și urîtul;

   - credința că Dumnezeu îi iubește pe TOȚI locuitorii lumii Lui!

   Ce alternative aș avea? Să susțin cauze... cîștigate? Să pariez pe ceea ce e sigur, numai pentru a avea satisfacția situării în tabăra cîștigătorilor? Adică:

   - să susțin republica președinților Iliescu ori Băsescu?

   - să votez guvernele Năstase, Boc, MRU, Ponta?

   - să privesc la RTV, B1 ori Antene?

   - să-i urăsc pe unii ori pe alții numai pentru că nu-s ca mine?

  - să cred în bazaconii naționalist-fantasmagorice cu parfum protocronic-pășunist, populate de agatîrși uriași, hiperboreeni atotputernici, daci primordiali sau traci din care se trage toată suflarea globului?!

   - să militez tîmp împotriva fantomaticei încălziri globale?

  - să mă isterizez împotriva „pericolului american” sau să mă prosternez în fața neo-paternalismului slav care se strecoară insinuant și perfid în unele medii intelectuale răsăritean-nostalgice?!

   Haida-de! Fac-o cine vrea! Majoritățile. Profesioniștii ori doar pasionații pesimismului cu ștaif. Cîștigătorii de profesie. 

   Nu eu!

   Eu vă urez, doar, la mulți ani!