O alegorie de sofisme imbecile, de n-ar fi de-a dreptul criminale: Manifestul partidului comunist de Karl Marx.

   Dacă are cineva vreun dubiu, la adresa de mai jos se poate citi textul cu pricina:
   http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/index.htm

   Iată o simplă mostră de sofism în care imbecilitatea pură se sublimează pestilențial în ticăloșie:
  
    "Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de producţie. El aude că uneltele de producţie urmează să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decît să-şi închipuie că soarta comunizării va lovi şi pe femei.
El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a desfiinţa această poziţie a femeii de simplă unealtă de producţie.
De altfel, nimic nu este mai ridicol decît indignarea ultramorală a burghezilor noştri în faţa pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comunişti. Comuniştii nu au nevoie să introducă comunizarea femeii; ea a existat aproape întotdeauna." (Karl Marx, Manifestul partidului comunist, 1848)


   Dacă nu mi se va face greață, voi mai spicui din celebrul text de tristă amintire. [Oare?!]

   P + 2 (seria continuă)

   Modestia, mai ales atunci cînd este manifestă, nu-i decît un orgoliu laș. Nu este modest cel ce spune că este. Parafrazînd o zicere celebră, modestia este în ochii privitorului. Ești perceput ca modest, dacă ești, nu te afirmi ca atare.

   Acestea fiind zise, nu sînt și nici nu am fost modest. Nici n-aș putea susține altceva, mi-aș contrazice aserțiunile de mai sus. Ba mai mult, privind în jur, dar mai cu seamă spre micul ecran, simt cum mă încearcă un tot mai puternic și confortabil simțămînt de mîndrie: dom'le, pare a-mi spune sentimentul cu pricina, fii liniștit, mai proști ca ăștia nu se află!

   Cum altfel să-i numesc pe cei ce se joacă de-a uite mita, nu e mita, de-a austeritatea hrănită cu prime și indemnizații care mai de care mai legale și morale?! Dar cireașa de pe tort, magna cum laude a imbecilității instituționalizate, cretinitatea în stare pură, nealterată de fir de bun simț nici de farîmă de inteligență, nu poate fi aflată altundeva decît în deșănțatele osanale văzute și auzite la congresul portocalei maniace!

   Cînd mă gîndesc că un celebru cuplu de ridicați în slăvi ne-a însîngerat un Crăciun cu numai 21 de ani în urmă, învinuit atunci, între altele, tocmai de a fi permis și pretins un dement cult al personalității, simt cum un fior rece îmi urcă pe șira spinării: se apropie un nou Crăciun... Poate că pînă atunci pleacă singuri și scapă!...

   Dumnezeu să ne ierte pe toți!

   P.S. În subsolul paginii, un nou sondaj vă așteaptă votul! Iar în Pluralia, un nou text al doamnei Elena Buică!

   Prostie & nedreptate

   Ce înseamnă nedreptatea: scriu aici de atîta vreme că Băsescu e un prost președinte și nu descinde nici un mascat să mă caute la IP! Un puști de nu știu unde sparge un sit al unui inspectorat județean (la noi, în Bacău, nu se ostenește nimeni să spargă situl inspectoratului școlar, e atît de incoerent încît nu e de demnitatea unui hacker să-și pună mintea cu el!) și se trezește cu ditamai comandoul de gorile pe cap! Cum ar veni, puterea băsesciană trage cu tunul după muște!
   Cît despre prostie, rămîne cum am stabilit!

"On meurt depuis toujours et cependant la mort n'a rien perdu de sa fraîcheur." (Emil Cioran)

De dragul anglofonilor, traduc: Se moare dintotdeauna, cu toate acestea, moartea nu și-a pierdut nimic din prospețime. 

Glumind cu ea, despre ea, practicăm pe-ascuns un exorcism  pe care nu-l recunoaștem. Spre deosebire de ne-numirea necuratului, invocarea ei ne izbăvește. Dacă nu de ea însăși, măcar de frica ei!

   Am deschis o nouă pagină, intitulată Pluralia... Voi găzdui aici opinii, reacții, mesaje venite de la cititori: prieteni, colegi, necunoscuți. Deși există în continuare posibilitatea comentariului imediat sub articol, am constatat că spațiul și formula în sine nu satisfac nevoia de exprimare liberă a celor ce doresc un dialog. Iată, așadar, un loc în care aștept idei. Vor fi, probabil, și alte pagini, căci, se pare, unele articole incită. Nu pot decît să mă bucur! À vos plumes!

   P.S. Pentru azi, un nou articol al doamnei profesoare Elena Buică din Toronto. Lectură plăcută! 


  P.P.S. Alături găsiți un mic sondaj de opinie. Distracție plăcută!

ROMÂNIA ANULUI 2010
(partea a doua și ultima)

de Elena Buică
Toronto, Canada

Şi, peste răul acesta aşezat temeinic în ultimii 20 de ani, a căzut în vara aceasta, ca un adevărat blestem, criza care clocea de la o vreme încoace mai abitir în ţara noastră ca în alte părţi ale lumii. Măsurile de austeritate, pentru unii de-a dreptul cutremurătoare, au dat naştere la mari frământări. Nici aceste măsuri nu se desfăşoară după un concept politic, după un plan având o direcţie, nici măcar o intenţie, totul este improvizaţie de moment. În mod deosebit, măsurile prevăzute de reducere a pensiilor au adus un adevărat cutremur în rândul pensionarilor. Cu inima strânsă şi cu lacrimi în ochi am privit zbaterile neputincioase ale acestora adunaţi la porţile închise ale Cotrocenilor, acolo unde m-aş fi aflat şi eu dacă nu mă strămutam în Canada. Erau bătrâni care se zbuciumau în gol, cu chipuri pe care deznădejdea săpase cute adânci, doborâţi de arşiţa nemiloasă a soarelui torid şi duşi cu ambulanţele. Unii încercau să dea trânta cu braţele de fier ale poliţiştilor, alţii tremurau sau plângeau de revoltă neputincioasă, lipsiţi de orice fel de apărare, oameni ai nimănui, care în viaţa lor au realizat ceea ce jefuitorii de azi le-au smuls cu viclenie, iar acum vor să scoată chiar şi sufletul din ei. La cârma ţării, în opoziţie sau pe lângă politică, jefuitorii au fost neînduplecaţi, nu i-a mişcat nicio suferinţă, s-au ţinut tare pe poziţie. „Politica, în asemenea vremuri, cere OAMENI TARI”, s-a auzit glasul lor dârz şi răspicat. În România parcă a dispărut înţelesul cuvântului „umanitate”. Deşi Curtea Constituţională a respins reducerea pensiilor, s-au găsit alte portiţe de reducere a pensiilor – impozitarea - chiar şi mai mare decât era planificată reducerea. Şi mai dureros este că nici aceste măsuri nu sunt de mare ajutor redresării ţării, fiindcă nu producem nimic, doar cumpărăm împrumutându-ne de la FMI.

Peste această perioadă a furiei vieţii politice care m-a marcat pentru multă vreme, s-au aşternut evenimente ieşite din comun, fenomene meteorologice periculoase, călduri toride alternând cu ploi torenţiale iscate ca din senin, de parcă se rupea cerul cotropind zone mari ale ţării, canale prin care ieşea apa de un metru şi jumătate, inundaţii catastrofale, căci un necaz nu vine singur. „Aici a fost casa unei bătrâne pe care au luat-o apele cu bătrână cu tot” - arăta un om la televizor un loc rămas neted. În unele locuri, casele zăceau în apă până la streşini; au fost şi oameni duşi de ape, unii cu maşini cu tot.

Un proverb zice că: „apa trece, pietrele rămân” numai că pietre prea grele rămân legate de gâtul bieţilor oameni. O vină aparţine şi populaţiei care s-a lăsat păcălită de noua generaţie de comunişti născută din sânul celei de care am vrut să scăpăm, o generaţie şi mai hulpavă, şi mai fără Dumnezeu, şi mai mincinoasă, şi mai înecată în incultură şi mârlănie. Sunt mulţi oameni decenţi, muncitori care pot şi vor să construiască lucruri care să rămână, dar nimic nu-i mai încurajează să muncească, să respecte regulile succesului prin muncă. Mulţi au renunţat şi au luat calea străinătăţii, să muncească pentru alţii, iar unii se conduc după sloganul: „dacă munceşti, n-ai timp să mai câştigi un ban”, un pericol care paşte ţara şi care trezeşte în noi spaima spectrului falimentar.

Mi-aş dori ca aceste imagini dureroase să fie o umbră trecătoare amplificată de voalul crizei, căzut peste ţară, dar am mari îndoieli, fiindcă răul cel mare vine de la criza interioară, pentru care nu se urneşte nimic din loc.

Mi-a rămas nădejdea ca Dumnezeul cel Atotputernic să nu lase nimicirii acest popor trăitor pe tărâmuri de frumuseţi dumnezeieşti.

Septembrie 2010