Educația celulară 3

Capitolul 2

Mitul evaluării ierarhizatoare – nota!

Mitul subsecvent al procentelor

            „Ne puneți notă?!” „Ne treceți notele în catalog?!” „Ce pot să fac să-mi măresc media?!” „Domn’ profesor, îmi mai trebuie doi de 10, pot să fac un referat / să aduc portofoliul” – cu varianta absolut superbă „ne ascultați la portofolii?!”

         Nu cred să existe cadru didactic care să nu audă zilnic asemenea întrebări! Nota este, de departe, cea mai autoritară expresie a evaluării. Luat repede, un profesor nici nu va ști să enunțe o alta! Din expresie numerică a evaluării (alături de multe altele pe care le înșiră conștiincios orice tratat de pedagogie), nota a devenit obsesie, instrument de tortură, bucățica de zahăr oferită parcimonios copilului dresat care a răspuns frumos, sau, dimpotrivă, biciul cu care elevul neascultător, care „nu și-a învățat” (acest pronume posesiv în dativ merită, el singur, o analiză aparte!) lecția. Nota este, de cele mai multe ori, singura „armă” (un termen ce-și are obîrșia în originile militare ale sistemului educației de tip național!) la îndemîna profesorului aflat în penurie de argumente motivaționale.

            Departe de a fi un instrument numai al educatorului, nota este, din păcate, obiectul obsesiei părinților. Nici nu ar putea fi altfel din moment ce, la final de an școlar, temutele liste ierarhizatoare pot produce (și produc, efectiv) tragedii familiale care marchează destine, distorsionează valori, uneori curmă chiar vieți! Am auzit părinți spunînd: „Nu mai avem pentru ce munci!” – atunci cînd copilul lor a reușit să obțină prima lui medie de 9 la o disciplină oarecare! „Elev de nota 10” este o emblemă pe care o hipervalorizează mediile de informare, părinții care-și vor rezolvate propriile frustrări prin performanțele odraslelor dar și, ceea ce e mai trist, înseși instituțiile școlare care-și văd astfel confirmată vocația elitistă!

            Cine poate spune, cu mîna pe inimă, că, între un elev de 10 și unul de 9,97, există o diferență reală?! Dar între unul de 9,93 și un altul de 9,83? Zece sutimi! Un abis de diferențe căruia nu-i corespunde, în fapt, nimic! Ce să mai spunem despre diferențele de un punct întreg, de două, de trei? Ele pot genera catastrofe existențiale în psiho-cronologia atomizată, dar la nivelul unei existențe umane complexe sunt tot atît de relevante precum cele dintre o ceapă și un cartof!

            Cu toate acestea, ierarhiile consfințite de note continuă să opereze la nivelul societății fie și în dauna realei competiții pe care se presupune că ar trebui s-o slujească. Media obținută la un examen este factorul direct care generează corupție în sistemul de învățămînt. De la profesorul supraveghetor în sala de examen și pînă la cel care corectează o teză, trecînd prin membrii comisiilor de evaluare, examinare, admitere, fără a uita nici personalul didactic auxiliar, orice ființă care-și leagă, într-un fel sau altul existența de „școală” este susceptibilă a intra în colimatorul corupătorului ahtiat după o notă cît mai mare! „Bacalaureatul cu 10!” – iată un țel pentru care nu puțini au încercat și, zic unii, au și reușit să-și promoveze ambițiile.

            Un 10 obținut prin fraudă este egal cu un 10 cinstit. Trist, revoltător? Desigur, dar… inevitabil în contextul în care o societate întreagă pare a face din notă țelul suprem al educației!

      Subsecvent mitului evaluării ierarhizatoare este mitul procentelor. Nici un raport, nici un plan de dezvoltare instituțională, nici un „plan managerial”, la orice nivel va fi fiind el, nu scapă de teroarea procentelor care, evident, trebuie să crească! Cum acestea se încăpățînează să fie numai 100, curba exponențială a creșterii lor sfidează definițiile și atinge neatinsul!

            Cifre seci, ele nu dau seama de cauzalități decît dacă sînt puse în relație cu alte cifre, din ce în ce mai multe, dar, cum comunicarea între bazele de date oficiale este sublimă dar lipsește cu desăvîrșire, procentele, cifrele rămîn forme fără fond. Poveștile din spatele lor rămîn, de cele mai multe ori, necunoscute. Astfel, deciziile la care ar putea conduce nu există nici ele! Prin urmare, nici o entitate politică ori administrativă nu-și poate construi o strategie coerentă în domeniul educației dacă dorește să se sprijine (doar) pe cifre.

Educația celulară (2)

Capitolul 1

Mitul caracterului naţional al educaţiei – educația de masă

           

            Nu ştiu ca, în decursul ultimelor două secole, vreo reformă în domeniul învăţămîntului să fi pus sub semnul întrebării caracterul naţional al educaţiei. S-a reformat tot ceea ce putea fi reformat, au izbucnit şi s-au stins revoluţii în întregul pantheon al mitologiei învăţării, toate straturile şi păturile ierarhiei conceptuale au fost răscolite, reaşezate, deconstruite, rezidite. Nimic nu a scăpat iureşului reformator care a cuprins şcolile ultimelor două veacuri, dar nimeni nu pare a contesta (şi cum să conteste de vreme ce nici nu se ia măcar în discuţie!) caracterul de sistem naţional al educaţiei.

            Dar mai întîi, o necesară definire a termenilor cu care operăm. În cele ce urmează, înţeleg a defini educaţia ca una dintre primele instituţii omeneşti care a beneficiat de un program fundamentat pe o serie de finalităţi generale şi pe seturi de obiective specifice, avînd ca grup ţintă generaţia înlocuitoare. Acţiunile menite să transmită şi să re-producă, în şi prin noua generaţie, tezaurul de cunoştinţe, deprinderi, aptitudini şi atitudini dobîndite de generaţiile anterioare s-au coagulat şi materializat, încă de timpuriu, în concentrate de cunoaştere – de la pereţi de peşteri la stele, tăbliţe şi papirusuri pînă la cărţi adunate în biblioteci, iar grija omului de a transmite mai departe ceea ce ştie s-a constituit poate în prima profesiune a istoriei, aceea de educator. Prin urmare, deşi extrem de veche, preocuparea de a transmite cunoaştere nu ambiţionează a deveni sistem-instituţie decît odată cu apariţia mitului naţional şi a tot ceea ce presupune acesta. Secolul al XIX-lea este cel care oferă omenirii instrumentele ideologice necesare transformării educaţiei dintr-o afacere individuală într-una naţională. Dacă tot cetăţeanul este îndrituit să fie educat, atunci el va fi şi obligat! Dezvoltarea personalităţii umane nu mai ţine de alegerea fiecăruia, ci devine raţiune de stat. Nimic mai logic, deci, decît standardizarea, uniformizarea, normarea. Caracterul naţional al educaţiei vine cu un alai de consecinţe care nu vor fi puse niciodată în discuţie: cei care decid ce, cum, cît, cînd se învaţă sînt reprezentanţii instituţionali ai beneficiarilor educaţiei. Familia, fie ea şi „celula de bază a societății”, într-o formulare celebră datorată unui gînditor al veacului al XIX-lea, nu are prea multe opțiuni atunci cînd vine vorba despre educarea progeniturii. „De stat” sau „particular”, învățămîntul este, totuși, unul de tip național. Prea puține concesii au fost făcute diversității (confesionale, în primul rînd, mult mai rar metodologice), iar atunci cînd vorbim despre alternative educaționale, ele trebuie „să se încadreze” într-un sistem național, să corespundă unor „standarde” fixate de stat. Cu alte cuvinte, fie că e de stat sau particular, învățămîntul este sau ar trebui să fie „de masă”.

            Este sistemul educațional de stat / național singurul apt să răspundă setului de nevoi și așteptări pe care societatea contemporană și-l formulează afișînd o superbă nepăsare față de standarde și cadre?! Iată o întrebare la care încearcă să răspundă eseul de față în partea a doua, dedicată unui model educațional pe care, dintr-o nevoie de concizie, convenim a-l denumi „celular”.

Educația celulară (1)

Cuvînt[1] înainte

            Textul de față este rezultatul unui demers subiectiv. O cugetare continuă, lungă de peste trei decenii, la rosturile educației, o experiență cu multe fațete, un șir lung de îndoieli întrerupt de scurte certitudini, credința că primul care trebuie să învețe este învățătorul, iată cîteva dintre resorturile care au dus la coagularea acestui scurt eseu.

            Căci eseu este; subiectiv, pe alocuri polemic, sincer, optimist. Și este în două părți: prima, dedicată enumerării cîtorva mituri ale educației și discutării unor fenomene care ni se par interesante, este un succint diagnostic (termen prea riguros, totuși!) a ceea ce numim sistemul de învățămînt. A doua parte este propunerea unui model educațional care, în opinia noastră, ar putea înlătura mare parte din neajunsurile actualului sistem, răspunzînd exigențelor societății contemporane a cărei dinamică copleșește picioarele de lut ale „educației naționale”. Capitolul 1 lămurește utilizarea ghilimelelor anterioare.

            Cititorul nu va afla, la final, o bibliografie exhaustivă căci nu va fi ținut în mîini un op științific. Cîteva titluri, o succintă sitografie au mai mult rolul unor deschideri care au contribuit la formularea întrebărilor, la aflarea unor răspunsuri și la formarea unui set de valori în care credem.

            În încheiere, un cuvînt de recunoștință față de profesorul George Văideanu de la Iași (RIP): deși am fost studentul Universității din București, am avut bucuria să-i audiez cîteva (prea puține) cursuri în timpul sesiunilor de pregătire a definitivatului, în 1986. După doi ani și jumătate de stagiatură pe Valea Bistriței, la Farcașa, nu eram convins că mi s-a hărăzit meseria vieții. Discuțiile cu domnia sa ne-au deschis orizonturi nebănuite, harul său ne-a impresionat și am început să devenim conștienți de misiune!

            Pluralul frazei precedente o include pe soția mea, Gabriela Fornica-Livada, colegă de facultate, rareori de cancelarie, cu care, încă de la început, împărtășesc pasiunea, obsesiile, căutările, bucuriile apostolatului. Nu puține dintre ideile acestui eseu s-au născut în lungile după-amieze în care ne povesteam aventurile zilei. Am citit, uneori, aceleași cărți, alteori ne-am povestit unul altuia ce am citit separat, ne-am contrazis (cum altfel?!), ne-am promis de multe ori (și nu ne-am ținut niciodată de cuvînt!) să nu mai vorbim acasă „de-ale școlii”...

            Un ultim paragraf în amintirea bunicului meu matern, Ioan Gh. Niculescu, profesor de limba și literatura română și de limba franceză, pe care l-am prins numai 12 ani în viață... Poveștile despre el, pe care mi le spuneau bunica și mama m-au întărit și, nu de puține ori, m-au făcut (continuă s-o facă) să mă simt vinovat. Atît cît am putut, am încercat să mi-l închipui un model...

Autorul

---

[1] Îmi asum grafia cu „î” din rațiuni lingvistice pe care, la cerere, le pot detalia.

După un an și jumătate...

   Am lipsit de aici mult timp...

   Principala vină o poartă Facebook cu răspunsul său mai rapid, cu aparența unui public mai receptiv și cu iluzia notorietății...

   Anul 2018 a fost unul al proiectelor realizate sau abia începute sau... amînate. A fost și cel al schimbării „prefixului”, o provocare psihică deloc neglijabilă. Poate tocmai acest fapt m-a convins că, pentru a supraviețui tentațiilor de tot felul, o posibilă soluție ar fi continuarea, reluarea sau inventarea unor proiecte!

   Unul dintre ele a fost să pun pe hîrtie ideile mele despre educație. Profesia mea de bază, domeniul în care caut de aproape patru decenii...

   Începînd de mîine, voi transcrie aici, în foileton, un scurt eseu pe care l-am publicat la finele anului trecut într-un număr infim de exemplare. Pînă cînd voi reuși să scot un nou tiraj, voi insera aici, la două-trei zile, cele vreo 50 de pagini ale textului, sub titlul Educația celulară. Aștept reacții...