18 septembrie 2010

    Vin de la Tîrgu-Ocna. Un simpozion dedicat făuritorilor de şcoală românească. Figura centrală - profesoara, preoteasa, scriitoarea Laetitia Leonte. Hărăzită de Domnul să ajungă la jumătatea celui de-al zecelea deceniu de viaţă, doamna Leonte are darul tinereţii veşnice. Fiica mezină a Domniei Sale, profesoara Georgeta Nechita-Burculeţ, m-a rugat să scriu cîteva rînduri despre doamna Leonte. Le redau mai jos, cu bucuria martorului la un eveniment care îmbogăţeşte cu dărnicia fără rest proprie apostolilor născuţi iară nu făcuţi.


         Lætitia Leonte
         Laudatio

            De-ar fi să dăm crezare celor ce asociază numele unei fiinţe cu calităţi şi însuşiri ce-i sînt proprii, nu am putea găsi un mai fericit exemplu...
            Nu ştiu să spun de cînd o cunosc pe doamna profesoară. Prietenia ce leagă familia Leonte de cea a bunicilor mei coboară dintr-un trecut din care ne vin moştenirile cele mai preţioase. Cert este că întîlnirile alor mei cu familia din Tîrgu-Ocna au ritmat copilăria, adolescenţa şi primele tinereţi la care am decis să mă opresc de decenii bune încoace. Este şi aceasta una dintre lecţiile pe care le-am învăţat de la Domnia-Sa: timpul nu este duşman decît aceluia ce i se robeşte de bună-voie.
            Pe chipul solar, umbra mîniei nu se lipeşte, dragostea de semeni e limpede, firească, de-acolo. Iubită e de Domnul, căci încercată, trăieşte în lumina-I lină pe care o răsfrînge în jur cu dărnicie şi har.
            Preoteasă nu doar prin însoţire, ci şi prin dar, doamna Lætitia Leonte slujeşte un altar în faţa căruia revenim cu pietate. Veşnic.

10 septembrie 2010

            La revedere, Angelica!

Angelica este profesoară de fizică la şcoala «Ghiţă Mocanu» din Oneşti. O fiinţă cu vocaţie. O spun elevii, părinţii, colegii… O atestă rezultatele ei. Dar este şi o nonconformistă. Poate tocmai de aceea o iubesc copiii. Imaginaţi-vă următoarea scenă : predă legarea în serie. Nu are la îndemînă material didactic, aşa încît îi ia pe cîţiva elevi de mînă, închid cu toţii un circuit şi le explică: “Eu sînt pila, sursa de energie, iar voi sînteţi beculeţe…” Şi lecţia continuă în rîsetele sănătoase ale elevilor care vor fi înţeles, cu siguranţă, cum e cu electricitatea asta… Şi exemplele curg gîrlă.
Angelica are şi defecte: îşi cunoaşte limitele, uneori e mult prea conştientă de ele, poate deveni sîcîitor de modestă, iar în zilele noastre astea-s defecte. Angelica mai are şi un copil pe care-l iubeşte şi prieteni de care este foarte ataşată.
Ieri, Angelica a ajuns la Londra. Nu ştiu ce face în clipa asta, dar ştiu că alaltăieri plîngea cînd şi-a luat rămas bun de la colegi. Pentru că nu a plecat la Londra ca să participe la un congres de fizică, nici la vreun curs de perfecţionare, nici măcar la shopping în Harrods! Ea este unul dintre cele 17 nume de profesori titulari din judeţul Bacău care au cerut concediu fără plată în ultima vreme. Aflu azi că, în tot judeţul, ar fi anul acesta vreo 60 în aceeaşi situaţie. Lor li se adaugă alte cîteva nume de profesori care şi-au dat demisia din învăţămînt! Asemenea lor, probabil, Angelica este departe de lumea ei pentru că trebuie să muncească. Pe bani. Cu cei vreo 700 de lei care-i ramîn după ilustra diminuare boccie, nu îşi poate plăti facturile, ratele la bancă şi nici nu are cum să-i asigure copilului ei un drum sănătos în viaţă.
Toate acestea sînt fapte.
Cît despre interpretarea lor, ei bine, cu asta ar trebui să se îndeletnicească cei ce au împins-o într-acolo. Dar ei au altceva de făcut şi, aşa după cum tot repet de ceva vreme încoace, nu au organ cu care să gîndească, să simtă, să acţioneze.
Cine sînt cei ce ocupă locurile rămase libere în urma bejeniei disperaţilor? O parte, tineri dornici de muncă, idealişti, sau doar constrînşi să lucreze în învăţămînt (de unde ar pleca la prima strigare dacă ar putea!), o alta – pensionari calificaţi constrînşi de pensiile ridicole. Dar mai sînt şi cei care, într-o lume normală, cu scaun la cap, nu ar avea ce cauta la catedră: necalificaţi, prost calificaţi, descalificaţi, recalificaţi, incalificabili. Oameni care cred, aidoma primului analfabet al ţării, că în învăţămînt se lucrează doar 16 ore pe săptămînă şi care, la mintea lor uşoară, îşi doresc o „slujbuliţă căldicică”. Indivizi pensionaţi pe caz de boală, cu tulburări de comportament, absolvenţi ai unor universităţi de cartier, creaturi care, odată ajunse în faţa unei clase de elevi clachează instantaneu pentru ca nu pot, nu i-a învăţat nimeni cum să comunice cu un public ce nu iartă nici neştiinţa de carte, nici impostura de orice fel.
Zîmbetul sigur de sine al ministrului Funeriu vrea să ne convingă că anul acesta sînt mult mai puţini necalificaţi în învăţămînt decît în anii trecuţi. Statistic, aşa o fi. Dar jalea plecării disperaţilor din sistem îşi va arăta efectele în cîţiva ani. Pînă atunci, la revedere, Angelica!

08 septembrie 2010

Scurte
   Sîmbătă, 11 septembrie, directorii din judeţul Bacău trebuie să fie prezenţi în şcoli pentru a primi vizita inspectorilor care vor veni să verifice stadiul de pregătire a instituţiilor pentru noul an şcolar. Şi…, şi cu banii luaţi! Pariez pentru o prezenţă de peste 90%!


   O profesoară proaspăt pensionată după peste 30 de ani de vechime în aceeaşi şcoală: 1200 de lei pensia lunară! A fost ani buni directoare, a lucrat ore suplimentare, a făcut zilnic o navetă de 15 km dus-întors... Un debutant în învăţămîntul german nu pleacă acasă fără 2000. Euro. Dar, în mintea băsescului, Germania este şi ea în criză! Care minte?!



   „...ceea ce a fost imaginat a devenit dovadă!” Lucian Boia, Tinereţe fără bătrâneţe..., pag. 18. Însuşi fundamentul credinţei condensat într-o frază. Simplul fapt de a crede în existenţa a ceva este dovada acelei existenţe.


   Şi iarăşi apud Boia: cerîndu-i lui Jupiter, prin intermediul nimfei Aurora, viaţă eternă, prinţul Tithon a căpătat ce a vrut. O bătrîneţe fără de sfîrşit! Ce ironie!

03 septembrie 2010

Proiect de lectură

   „De ce ar fi mai puţin adevărat ceea ce se petrece în mintea noastră decât ceea ce se petrece în lumea materială? Omul trăieşte pe două planuri în acelaşi timp: în realitate şi în imaginar, planuri distincte, dar între care există o permanentă circulaţie. Anumite figuri ale imaginarului: visuri, utopii, proiecte ideale, dovedesc o forţă extraordinară. Unele dintre ele însoţesc umanitatea de secole sau de milenii.” Un fragment din Introducere la volumul Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până azi de Lucian Boia. Cititorilor acestui blog nu le este necunoscut numele istoricului român. Eu însumi le vorbesc elevilor mei despre Lucian Boia amintind, între altele, de discursul său elegant şi detaşat – mărci ale unei genuine inteligenţe creatoare – despre istorie, istoriografie şi, mai cu seamă, despre rolul fascinant al imaginarului în abordarea şi explicarea fenomenului istoric.
   Azi mi-a căzut în mînă o carte pe care nu o citisem, cea din care am extras rîndurile de mai sus. Îmi propun să o citesc şi, în măsura în care sînt eu citit acum, să o supun discuţiei partenerilor mei de dialog: asumaţi, afirmaţi, bănuiţi sau doar ipotetici. Cei care am mai citit Boia vom trăi bucuria regăsirii, a reînnoirii unui inefabil prieteşug închegat între noi, cititorii, şi autor. Cei care vor fi parcurs pentru prima dată un text de-al său ne vor împărtăşi – sau nu! – impresii de lectură. Aici sau aiurea, după cum le va fi vrerea.
   Închei cu o sumară bibliografie Lucian Boia, spre delectarea celor cu pasul lecturii mai sprinţar, mai curios, mai tandru-lacom. Spor:
Miturile comunismului românesc, Editura Universității din București, 1995, 1997; Nemira 1998
Istorie și mit în conștiința românească, Humanitas, 1997, 2000, 2002
Jocul cu trecutul: istoria între adevăr și ficțiune, Humanitas, 1998, 2002
Două secole de mitologie națională, Humanitas, 1999, 2002, 2005
România, țară de frontieră a Europei, Humanitas, 2002, 2005
Omul și clima : teorii, scenarii, psihoze, traducere de Valentina Nicolaie, Humanitas, 2005.

Gabriel Fornica-Livada