La mulți ani, dragi prieteni!

Pentru cei ce au timp și chef, cîteva urări audio și video...


http://www.youtube.com/watch?v=bWer9wLL4c0
http://www.youtube.com/watch?v=8lYclKZq4Nc
http://www.youtube.com/watch?v=x-pKd0Yi8Pk
http://www.youtube.com/watch?v=0cY9Ts9bsI4&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=jGXV6bmm7xI
http://www.youtube.com/watch?v=O6txOvK-mAk&feature=related  - aici, pianul e doar un pretext sub degete de geniu!
http://www.youtube.com/watch?v=DYRZOEzoOgQ
http://www.youtube.com/watch?v=4LL9IGEqjdE&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=Funp7JTWp2A
http://www.youtube.com/watch?v=2LyRKjFvCHY&feature=related - o Traviata de aur: Beverly Sills
http://www.youtube.com/watch?v=CmcG8fcVWkk&feature=related - si o alta: Maria Callas!

Muzica să ne salveze!

Mulțumesc:

• Lui Dumnezeu pentru că mi-a dat sănătate să mă pot bucura, în ordine, de o familie frumoasă, de prieteni buni și statornici, de o slujbă ce-mi aduce fericirea de a întîlni și a lucra pentru oameni inteligenți și frumoși!

• familiei mele, rațiunea supremă a ființării mele pe această lume. Acum înmulțită cu Mara-Elena căreia îi doresc să-și strîngă-n brațe, sănătoasă, strănepoții și să joace veselă la nunțile lor (la care să mă invite și pe mine, de-oi fi prin preajmă!)
• prietenilor mei, nu puțini, care îmi umplu casa și inima cu prezența lor, cu înțelegerea, răbdarea și generozitatea de care nu-s întotdeauna vrednic.
• tuturor celor care mi-au furat, mie și soției mele, în ultimele șase luni, o sută de milioane vechi, oferindu-i astfel bunei mele mame prilejul de a-mi împrumuta bani ca să-mi achit ratele și facturile restante. 

La mulți ani, dragii mei!

Acum 21 de ani, în ziua de 23 decembrie 1989, trei înscenări criminale s-au așezat la temelia legitimității noii puteri „emanate” de către revoluția-lovitură de stat:

-          În zorii zilei, 40 de militari ai unității 0865 de la Cîmpina au fost măcelăriți de către militarii care apărau aeroportul Otopeni. Cei dintîi fuseseră chemați să apere aeroportul atacat de așa-zișii teroriști, celor din urmă li s-a ordonat foc asupra camioanelor care transportau... „teroriști”! Înscenare tipică și asmuțire a unor militari împotriva unor camarazi de-ai lor cu unicul scop de a crea panică și de a justifica noua putere emanată. Celor 40 de militari nevinovați li s-au alaturat 8 civili care soseau la Otopeni într-un autobuz ce transporta personalul angajat al aeroportului. Cele 48 de victime au zăcut pe cîmp cu stigmatul nedrept de teroriști!

-         Un scenariu similar, de o perfidie criminală, a făcut 8 victime din rîndul trupelor USLA. Generalul Militaru, proaspăt numit ministru al apărării naționale de către Ion Iliescu, ordonă colonelului Ardeleanu, comandantul Unității Speciale de Luptă Antiteroristă, să trimită blindate în sprijinul Ministerului Apărării, atacat, vezi-Doamne, de teroriști. Același general criminal Militaru insistă să fie chemat, în fruntea comandoului USLA, însuși colonelul Gheorghe Trosca, șeful statului major al trupelor USLA. Deși, în timpul misiunii, s-a păstrat permanent legătura radio și telefonică între blindatele USLA și sediul Ministerului în care se afla generalul Militaru, asupra celor 3 blindate venite să apere ministerul s-a deschis foc nimicitor. Colonelul Trosca moare, alături de alți 7 camarazi.  Cine a tras? Militari aflați și ei în dispozitivul de apărare al Ministerului Aparării, cărora li s-a ordonat foc împotriva "teroriștilor" care sosiseră în cele 3 blindate! Crimă cu premeditare! Cei 8 membri ai USLA au zăcut în stradă cîteva zile, trupurile lor au fost batjocorite de către cetățenii indignați, capul colonelului Trosca a fost detașat de trup și așezat pe un cauciuc cu o țigară în gură. Unii au urinat pe el!

-         În aceeași seară, mai cad încă 5 victime ale răzbunării generalului criminal din fruntea armatei române: generalii Nuță și Mihalea, arestați de noua putere pentru a fi participat la represiunea de la Timișoara, precum și cei 3 membri ai echipajului elicopterului care trebuia sa-i transporte pe prizonieri, condus de locotenent-colonelul Nicolae Tudor. Împotriva elicopterului s-a deschis foc de la sol. Acesta s-a prăbușit și a explodat, pasagerii murind instantaneu.

Trei diversiuni bazate pe același scenariu care avea sa fie leit-motivul revoluției: militari români care trag în alți militari români crezînd că omoară teroriști. Cine dorește amănunte, le poate găsi în presa vremii precum și în nenumăratele cărți scrise pe această temă. Printre cele mai recente, două semnate de ziaristul Grigore Cartianu: Sfârșitul Ceaușeștilor și Crimele revoluției, apărute anul acesta la Editura Adevărul.

Bunic!

   Cui îi cresc neuronii?

   http://voxpublica.realitatea.net/stiinta/jogging-mental-sau-ce-vreau-sa-propun-cu-blogul-asta%E2%80%A6-7546.html

   La adresa de mai sus puteți citi un articol mai vechi semnat de Mihnea Boștină. Invitația din final este ea însăși o concluzie: orice asemănare cu personaje vorbitoare se face pe riscul autorului!

   Va sugerez lectura unui articol interesant semnat de Mihnea Boștină:

   http://voxpublica.realitatea.net/life/arsenic-si-bacterii-vechi-55974.html

   Autorul este cercetător în domeniul biologiei moleculare la Harvard Medical School.

Mîndria de a fi…

MÂNDRÍE, mândrii, s. f. 1. Sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. ♦ Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire. 2. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare. (DEX)

   În română, cuvîntul derivă din slavul mondru, inţelept, prudent, orgolios, frumos etc…

   În contextul în care-l voi plasa mai la vale, cuvîntul cu pricina are drept corespondent francez pe fier care, la origine, desemna calitatea unui animal de a nu se lăsa uşor îmblînzit, abia mai tîrziu sensurile evoluînd către zona laudativă – demnitate, respect de sine etc. În engleză, proud desemnează, la origine, o persoană mulţumită de sine, de propriile înfăptuiri sau de ale cuiva cu care se simte solidară.

   De ce aceste precizări acum? Este frecventă sintagma « mîndria de a fi român », mai cu seamă în preajma zilelor festive cum e cea de azi. Or, plecînd de la definiţia din DEX, nu văd de ce ar fi justificat acest sentiment în contextul în care un individ nu are nici un merit în faptul că s-a născut în sînul unei comunităţi etnice oarecare. M-am născut român fără să fi fost întrebat dacă vreau asta, prin urmare, alegerea neaparţinîndu-mi, nu am nici un merit şi nici vreo vină.

   Dacă e vorba de solidaritatre, de o mîndrie colectivă, atunci lucrurile se complică. Solidaritate cu ce? Cu ipoteticele infăptuiri măreţe ale neamului? Sînt acestea exclusiv bune, frumoase, demne de respect? Făcut-au românii numai lucruri bune în istorie? Şi toţi? Şi dacă da (prin absurd), sînt eu îndreptăţit să mă mîndresc cu faptele altora? Oare nu ar trebui să iau în calcul în primul rînd propriile fapte? Ce merit am eu că o seamă de elevi sînt premiaţi la olimpiade internaţionale? Că o mînă de sportivi obţin medalii la un moment dat? Că un savant român a inventat sau a descoperit ceva? Pot fi mîndru, în calitatea mea de român, de realizările altui român, numai şi numai dacă am contribuit cu ceva concret la acele realizări. Numai simplul fapt că împărtăşim aceeaşi cetăţenie nu-mi conferă în nici un caz dreptul de a fi mîndru de succesele unui concetăţean.

   Să fiu mîndru că sînt contemporan cu cineva anume? Iată o listă posibilă: Mircea Cărtărescu, Eugen Negrici, Nadia Comănici, Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Radu Beligan, Gheorghe Hagi, Gigi Becali, Loredana Groza, Emil Constantinescu, Miron Mitrea, Traian Băsescu, Emil Boc, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Corneliu Vadim Tudor, Roberta Anastase, Elena Udrea, Crin Antonescu, Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc, Andrei Şerban, Andrei Pleşu, Doina Cornea, Ana Blandiana, Aura Urziceanu, Andrei Marga, Johnny Răducanu... În afară de faptul că sînt români, toţi cei enumeraţi au prea puţine lucruri în comun. Pentru mine, ca individ, fiecare dintre ei face parte din lumi diferite şi se pot agrega cu greu într-o entitate de care să pot fi mîndru. Luaţi în parte, însă, mulţi dintre ei sînt demni de toată stima, dar NU faptul că sînt români îi face să fie aşa, ci propriile lor înfăptuiri în literatură, teatru, muzică, sport, politică!

   Azi, primul ministru a fost huiduit. Tot azi, s-a încălcat, oare pentru a cîta oară, constituţia. Ziua naţională a României! A cui Românie?

   Nu ştiu dacă am dreptul să fiu mîndru de ceva. Oricum, nu de a fi român!

   P.S. Un nou sondaj în subsol...

O alegorie de sofisme imbecile, de n-ar fi de-a dreptul criminale: Manifestul partidului comunist de Karl Marx.

   Dacă are cineva vreun dubiu, la adresa de mai jos se poate citi textul cu pricina:
   http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/index.htm

   Iată o simplă mostră de sofism în care imbecilitatea pură se sublimează pestilențial în ticăloșie:
  
    "Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de producţie. El aude că uneltele de producţie urmează să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decît să-şi închipuie că soarta comunizării va lovi şi pe femei.
El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a desfiinţa această poziţie a femeii de simplă unealtă de producţie.
De altfel, nimic nu este mai ridicol decît indignarea ultramorală a burghezilor noştri în faţa pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comunişti. Comuniştii nu au nevoie să introducă comunizarea femeii; ea a existat aproape întotdeauna." (Karl Marx, Manifestul partidului comunist, 1848)


   Dacă nu mi se va face greață, voi mai spicui din celebrul text de tristă amintire. [Oare?!]

   P + 2 (seria continuă)

   Modestia, mai ales atunci cînd este manifestă, nu-i decît un orgoliu laș. Nu este modest cel ce spune că este. Parafrazînd o zicere celebră, modestia este în ochii privitorului. Ești perceput ca modest, dacă ești, nu te afirmi ca atare.

   Acestea fiind zise, nu sînt și nici nu am fost modest. Nici n-aș putea susține altceva, mi-aș contrazice aserțiunile de mai sus. Ba mai mult, privind în jur, dar mai cu seamă spre micul ecran, simt cum mă încearcă un tot mai puternic și confortabil simțămînt de mîndrie: dom'le, pare a-mi spune sentimentul cu pricina, fii liniștit, mai proști ca ăștia nu se află!

   Cum altfel să-i numesc pe cei ce se joacă de-a uite mita, nu e mita, de-a austeritatea hrănită cu prime și indemnizații care mai de care mai legale și morale?! Dar cireașa de pe tort, magna cum laude a imbecilității instituționalizate, cretinitatea în stare pură, nealterată de fir de bun simț nici de farîmă de inteligență, nu poate fi aflată altundeva decît în deșănțatele osanale văzute și auzite la congresul portocalei maniace!

   Cînd mă gîndesc că un celebru cuplu de ridicați în slăvi ne-a însîngerat un Crăciun cu numai 21 de ani în urmă, învinuit atunci, între altele, tocmai de a fi permis și pretins un dement cult al personalității, simt cum un fior rece îmi urcă pe șira spinării: se apropie un nou Crăciun... Poate că pînă atunci pleacă singuri și scapă!...

   Dumnezeu să ne ierte pe toți!

   P.S. În subsolul paginii, un nou sondaj vă așteaptă votul! Iar în Pluralia, un nou text al doamnei Elena Buică!

   Prostie & nedreptate

   Ce înseamnă nedreptatea: scriu aici de atîta vreme că Băsescu e un prost președinte și nu descinde nici un mascat să mă caute la IP! Un puști de nu știu unde sparge un sit al unui inspectorat județean (la noi, în Bacău, nu se ostenește nimeni să spargă situl inspectoratului școlar, e atît de incoerent încît nu e de demnitatea unui hacker să-și pună mintea cu el!) și se trezește cu ditamai comandoul de gorile pe cap! Cum ar veni, puterea băsesciană trage cu tunul după muște!
   Cît despre prostie, rămîne cum am stabilit!

"On meurt depuis toujours et cependant la mort n'a rien perdu de sa fraîcheur." (Emil Cioran)

De dragul anglofonilor, traduc: Se moare dintotdeauna, cu toate acestea, moartea nu și-a pierdut nimic din prospețime. 

Glumind cu ea, despre ea, practicăm pe-ascuns un exorcism  pe care nu-l recunoaștem. Spre deosebire de ne-numirea necuratului, invocarea ei ne izbăvește. Dacă nu de ea însăși, măcar de frica ei!

   Am deschis o nouă pagină, intitulată Pluralia... Voi găzdui aici opinii, reacții, mesaje venite de la cititori: prieteni, colegi, necunoscuți. Deși există în continuare posibilitatea comentariului imediat sub articol, am constatat că spațiul și formula în sine nu satisfac nevoia de exprimare liberă a celor ce doresc un dialog. Iată, așadar, un loc în care aștept idei. Vor fi, probabil, și alte pagini, căci, se pare, unele articole incită. Nu pot decît să mă bucur! À vos plumes!

   P.S. Pentru azi, un nou articol al doamnei profesoare Elena Buică din Toronto. Lectură plăcută! 


  P.P.S. Alături găsiți un mic sondaj de opinie. Distracție plăcută!

ROMÂNIA ANULUI 2010
(partea a doua și ultima)

de Elena Buică
Toronto, Canada

Şi, peste răul acesta aşezat temeinic în ultimii 20 de ani, a căzut în vara aceasta, ca un adevărat blestem, criza care clocea de la o vreme încoace mai abitir în ţara noastră ca în alte părţi ale lumii. Măsurile de austeritate, pentru unii de-a dreptul cutremurătoare, au dat naştere la mari frământări. Nici aceste măsuri nu se desfăşoară după un concept politic, după un plan având o direcţie, nici măcar o intenţie, totul este improvizaţie de moment. În mod deosebit, măsurile prevăzute de reducere a pensiilor au adus un adevărat cutremur în rândul pensionarilor. Cu inima strânsă şi cu lacrimi în ochi am privit zbaterile neputincioase ale acestora adunaţi la porţile închise ale Cotrocenilor, acolo unde m-aş fi aflat şi eu dacă nu mă strămutam în Canada. Erau bătrâni care se zbuciumau în gol, cu chipuri pe care deznădejdea săpase cute adânci, doborâţi de arşiţa nemiloasă a soarelui torid şi duşi cu ambulanţele. Unii încercau să dea trânta cu braţele de fier ale poliţiştilor, alţii tremurau sau plângeau de revoltă neputincioasă, lipsiţi de orice fel de apărare, oameni ai nimănui, care în viaţa lor au realizat ceea ce jefuitorii de azi le-au smuls cu viclenie, iar acum vor să scoată chiar şi sufletul din ei. La cârma ţării, în opoziţie sau pe lângă politică, jefuitorii au fost neînduplecaţi, nu i-a mişcat nicio suferinţă, s-au ţinut tare pe poziţie. „Politica, în asemenea vremuri, cere OAMENI TARI”, s-a auzit glasul lor dârz şi răspicat. În România parcă a dispărut înţelesul cuvântului „umanitate”. Deşi Curtea Constituţională a respins reducerea pensiilor, s-au găsit alte portiţe de reducere a pensiilor – impozitarea - chiar şi mai mare decât era planificată reducerea. Şi mai dureros este că nici aceste măsuri nu sunt de mare ajutor redresării ţării, fiindcă nu producem nimic, doar cumpărăm împrumutându-ne de la FMI.

Peste această perioadă a furiei vieţii politice care m-a marcat pentru multă vreme, s-au aşternut evenimente ieşite din comun, fenomene meteorologice periculoase, călduri toride alternând cu ploi torenţiale iscate ca din senin, de parcă se rupea cerul cotropind zone mari ale ţării, canale prin care ieşea apa de un metru şi jumătate, inundaţii catastrofale, căci un necaz nu vine singur. „Aici a fost casa unei bătrâne pe care au luat-o apele cu bătrână cu tot” - arăta un om la televizor un loc rămas neted. În unele locuri, casele zăceau în apă până la streşini; au fost şi oameni duşi de ape, unii cu maşini cu tot.

Un proverb zice că: „apa trece, pietrele rămân” numai că pietre prea grele rămân legate de gâtul bieţilor oameni. O vină aparţine şi populaţiei care s-a lăsat păcălită de noua generaţie de comunişti născută din sânul celei de care am vrut să scăpăm, o generaţie şi mai hulpavă, şi mai fără Dumnezeu, şi mai mincinoasă, şi mai înecată în incultură şi mârlănie. Sunt mulţi oameni decenţi, muncitori care pot şi vor să construiască lucruri care să rămână, dar nimic nu-i mai încurajează să muncească, să respecte regulile succesului prin muncă. Mulţi au renunţat şi au luat calea străinătăţii, să muncească pentru alţii, iar unii se conduc după sloganul: „dacă munceşti, n-ai timp să mai câştigi un ban”, un pericol care paşte ţara şi care trezeşte în noi spaima spectrului falimentar.

Mi-aş dori ca aceste imagini dureroase să fie o umbră trecătoare amplificată de voalul crizei, căzut peste ţară, dar am mari îndoieli, fiindcă răul cel mare vine de la criza interioară, pentru care nu se urneşte nimic din loc.

Mi-a rămas nădejdea ca Dumnezeul cel Atotputernic să nu lase nimicirii acest popor trăitor pe tărâmuri de frumuseţi dumnezeieşti.

Septembrie 2010

   Am primit un articol mai lung de la doamna profesoară Elena Buică din Toronto. Cu permisiunea domniei sale îl voi publica în foileton, pe parcursul a cîteva zile. Voi reveni curînd cu amănunte despre autoare. Acum, doar atît: bucurați-vă mintea și sufletul citind o limbă românească autentică ce transmite un mesaj aidoma, însă trist. Promit și ceva mai vesel! Vă mulțumim, doamnă profesoară!

ROMÂNIA ANULUI 2010

de Elena Buică

Toronto, Canada

În cele zece săptămâni cât am stat în ţară în vara acestui an, nu pot spune că am făcut descoperiri în slujba vieţii care să răstoarne drumurile croite în ultimii 20 de ani. Desfăşurarea evenimentelor majore era previzibilă într-un anume fel şi totuşi, aşa cum s-au derulat sub ochii mei aspectele politice, ele au fost o adevărată rană vie.

Prima impresie pe care o ai în contact cu ţara, după o absenţă mai mare, este aceea a unui teritoriu răvăşit, a unei ţări în fierbere dar care nu dă în clocot, a unei ţări care încă nu-şi găseşte drumul spre locul care i se cuvine alături de ţările cu civilizaţie avansată, a unei ţări împotmolite, care nu se mai poate mişca.

Deşi dezvoltarea tehnicii şi hărnicia unor oameni de treabă ai ţării împing progresul şi-l fac vizibil în unele aspecte, acestea par neînsemnate, fiindcă sunt mult mai izbitoare neîmplinirile şi rănile sociale. Coborând din avion, te întâmpină un Bucureşti ce pare tot mai vizibil un conglomerat de clădiri diverse, „trântite” la întâmplare, fără niciun stil, fără nicio noimă, făcute după gustul şi interesul te miri cui. Primăria nu şi-a putut impune un punct de vedere şi a lăsat să dicteze haosul arhitectonic. Haitele de câini rămân ca o emblemă a oraşului, ba mai mult, ceea ce nu s-a pomenit până acum, sunt câini vagabonzi şi în sate, aduşi de orăşeni şi lăsaţi fără stăpâni. Dar toate neîmplinirile de tot felul, par nimicuri pe lângă răul cel mare perceput de întreaga populaţie ca venind de la îmbogăţiţii din avutul ţării în cel mai scurt timp posibil, cu uriaşe averi pe care în alte ţări oamenii le acumulează de-a lungul mai multor generaţii.

E tot mai vizibil cum scena politică a României a fost luată-n stăpânirea unor persoane inferioare moral şi intelectual, adevăraţi panglicari. Aceşti oameni fără suflet şi fără minte n-au nimic comun cu cei pe care-i reprezintă, căci problemele ţării au doar valoare de paravan. Incultura şi mârlănia lor sunt sufocante. Te înspăimântă gândul că se poate distruge imaginea naţională şi încrederea în ceea ce suntem, dacă nu găsim o contrapondere a răutăţilor care s-au aşezat greu şi înspăimântător peste ţară. Societatea şi individul se degradează continuu, devin cetăţeni de mâna a doua, mai uşor de manipulat. Mulţi vizitatori, trecând prin ţară, remarcă feţele întunecate ale românilor. Sunt neplăcut impresionaţi de lipsa lor de încredere, de suspiciune chiar în cele mai nevinovate gesturi sau cuvinte de bunăvoinţă, sau de nervozitatea cu care sunt gata să sară la arţag.

Ţara condusă cu vinovăţie ticăloasă de aceşti răpitori hulpavi a fost împinsă fără remuşcare pe buza prăpastiei economice şi sociale. Bate un vânt rece în suflet la gândul că ne paşte ruina şi catastrofa finală, o adevărată apocalipsă. Lipsa unei perspective a pus stăpânire pe întreaga ţară ca un adevărat ţol întunecat. Nu se mai întrezăreşte potenţialul unor uragane care să măture răul ce a pus stăpânire pe ţară.

Oamenii nu au cum să mai lupte împotriva lor, căci hoţii aceştia îmbrăcaţi în straie politice şi-au făcut legi ca să fure avutul ţării în mod legal şi şi-au subordonat justiţia. Populaţia pare epuizată, năucită, fără repere, deposedată de speranţe, pare încremenită în inerţii. Se uită nepuntincioasă cum jecmănesc, cum fac să nu mai existe demnitate naţională de parcă nici n-a fost în dicţionar, cum fac să dispară criteriile valorice lăsând în urmă o derută îngrijorătoare. Sunt de-a dreptul înfricoşători aceşti jefuitori care au dat la pământ avutul şi economia ţării.

Astăzi dimineață, la ora 8, i-am scris o scrisoare electronică deputatului meu, ministrul Valerian Vreme. O public de abia acum deoarece motivele care m-au îndemnat la acest gest sînt de domeniul trecutului. Cît despre viitor, nu știu ce ne poate rezerva... Restul e doar amintire!

Dragă Valerian Vreme,

Azi se scrie istorie. Se scrie în fiecare zi, dar azi este o zi mai aparte! Te rog să primești cîteva idei pe care ți le împărtășesc cu acea sinceritate care nu poate izvorî decît din prietenie:

1) În toamna anului 2008 ai fost ales deputat pentru că NOI AM PARTICIPAT LA VOT. Dacă ne abțineam, dacă rămîneam acasă, dacă am fi fost indiferenți, altul era rezultatul!

2) Atunci cînd tu spui că îți pasă cu adevărat de țară și de poporul nostru, eu te cred! Dar NU POT SĂ-I CRED ÎN RUPTUL CAPULUI PE Traian Băsescu, pe Elena Udrea, pe Emil Boc, pe Adriean Videanu, pe Radu Berceanu, Popoviciu și pe PREA MULȚI ALȚII CA EI, atunci cînd își acoperă prostia și ticăloșia cu vorbe "patriotice".

3) Disciplina de partid NU ESTE O SCUZĂ pentru a acoperi lipsa de la votul în Parlament! DATORIA TA LEGALĂ ȘI MORALĂ este să fii prezent acolo și să votezi. Deși eu te-am votat cu gîndul că votez, odată cu tine, o politică liberală, de centru dreapta, care să ducă țara spre progres economic (GUVERNUL ROMÂNIEI FACE ORICE ALTCEVA ACUM, NUMAI POLITICĂ LIBERALĂ NU!), eu NU ÎȚI VOI SPUNE CUM SĂ VOTEZI AZI! Este dreptul tău să votezi așa cum îți dictează conștiința. Dar este, repet, OBLIGAȚIA TA SĂ VOTEZI! Chiar dacă, strict legal, mai-marii partidului au găsit această stratagemă, ABSENȚA NU ESTE MORALĂ! FUGA DE RĂSPUNDERE NU ESTE O SOLUȚIE!

4) Te rog să nu-mi reproșezi faptul că aceste idei ale mele ar fi izvorîte dintr-o necunoaștere a politicii reale și a dedesubturilor ei rafinate: mă mîndresc cu faptul că ÎNCĂ sînt un ignorant în materie de "politică reală"!

5) După cum spuneam, astăzi Parlamentul va intra în istorie. În mai multe feluri, pe diferite uși! Este deschisă și ușa din față! În ceea ce mă priveste, eu cred cu tărie că Traian Băsescu și cei enumerați mai sus, vor rămîne în istorie cu numele pătate. O alegere este grea întotdeauna, dar această dificultate ține de adevărata bărbăție!

Îți trimit acest mesaj în nume propriu. Nu știu ce gîndesc TOȚI alegătorii tăi, o parte dintre ei îmi împărtășesc opiniile. Dar nu asta contează. Important este să fim cu toții sănătoși și Îl rog pe Domnul să-ți călăuzească pașii pe drumul cel bun și să îți dea sănătate!

Cu speranța pe care numai adevărata prietenie ți-o poate da,

Gabriel Fornica-Livada

   Văd două posibile ieşiri din criza în care se afundă România pedelistă: Nădlac şi Borş!

Cum spuneam... [P + 1]

Totul are o logică. Ieri a fost ajunul şedinţei de azi. Un director adjunct îl sună pe inspectorul teritorial şi-l întreabă: „Ce fac eu dacă directorul şcolii este internat în spital în altă localitate? Vin eu la şedinţă?” [După cum scrie, de altfel, atît în fişa postului cît şi în Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, am adăuga noi! Dar cui îi pasă de legi şi regulamente?!] Răspunsul inspectorului teritorial vine firesc, dar stupefiant pentru o minte normală: „Nu ştiu, o să-l întreb pe domnul inspector general.

Azi, domnul inspector teritorial nu a mai fost de găsit la telefon. Respectiva şcoală nu a fost reprezentată la mirabila şedinţă.

În rest, rămîne cum am stabilit!

Despre prostie...

Nu intenţionez să produc un expozeu doct la subiect, au făcut-o mulţi şi bine înaintea mea, o vor mai face mult şi bine de acum încolo, căci, vorba lui De Gaulle, e vast programul! Mă voi limita la şi răcori prin a da cîteva exemple care-mi răsar în cale. Nu aleg, ci culeg. Fără metodă, fără noimă, aşa cum numai prostia însăşi, pură şi dură, ştie a vieţui neîngrădită şi neîntrebată!

Multă vreme am crezut că unii-s proşti, aţii-s ticăloşi. Inşi din popor, bunăoară aşa, ca subsemnatul, ori înalţi funcţionari, demnitari, politicieni, ziceam eu că se pot împărţi cu sîrg în zmintiţi şi în mişei, în cretini şi ticăloşi, idioţi şi canalii. De la o vreme, însă, viaţa, această turbată şi ameţitoare ficţiune divină, mă tot trage de mînecă spunîndu-mi, parcă: "Prost eşti tu! Unde vezi tu diferenţă între proşti şi ticăloşi? Care va fi fiind marea osebire dintre un tîmpit şi o canalie? Nu vezi că pentru a fi una, musai să o ai şi pe ailaltă?! Cum de-ţi scapă relaţia cauză - efect ce le uneşte?!"

Aşa e, trebuie să conced, nu poţi fi cu adevărat ticălos decît dacă eşti un autentic imbecil! În van se straduiesc unii să ne convingă că un cutare şef "o fi el niţeluş bandit, dar e deştept, domnule, are minte!" Aiurea! Nu are. Un individ inteligent nu poate fi tîlhar. Violatorul nu e deştept după cum nici hoţul de buzunare bugetare nu este inteligent, oricîte diplome de carton reciclat "îşi trage"! Violator ori prim-ministru, tîlhar de drumul mare ori şef de stat, tot una: dacă furi, nedreptăţeşti ori guvernezi pe deşălate, tot prost se cheamă că eşti! Adică idiot. Cretin sau imbecil, la alegere, de-aici încolo, nuanţa nu-şi mai are rost!

Pentru azi, un singur exemplu: Inspectoratul Şcolar al Judeţului Bacău îşi cheamă directorii la şedinţă. Nu admite absenţe, nici înlocuiri cu adjuncţi, nici învoiri. Din spital, de-ai fi, îţi iei patul în spinare şi, ca Lazăr, umbli! La şedinţă. Ca să ce? Ei, asta e alta: ca să depui, ofrandă noii echipe de inspectori, dosarul personal complet şi autentificat, pe care l-ai mai depus, în exact aceeaşi configuraţie, şi acum un an, şi acum doi ani, şi ca de cînd te ştii director. De ce? Nu-ţi spune nimeni. Ce poţi să bănuieşti, decît că demis-demisionaţii inspectori au pîrjolit holdele, au otrăvit fîntînile şi au topit dosarele din arhiva inspectoratului! Unde e inteligenţa aici? Deşteptăciunea? Nu-s. Şi nici nu le caută nimeni! Nu le simte nimeni lipsa!

Va urma! (Trist, dar adevărat!)

Instituţii…

Deunăzi am fost la poliţie sa cer o adeverinţă că nu am cazier. Am obţinut-o pe loc. Funcţionarul de la ghişeu – foarte amabil, aş putea spune chiar vesel. Şi nu era tocmai liber, la coadă ne aflam vreo 5 persoane, şi mai veneau. Unde e mohorîta miliţie de altă dată?...

Aveam nevoie de un alt card. Cu cip, căci la unele magazine din Vest nu se acceptă decît aşa ceva (aviz amatorilor care vor sa plătească civilizat, cu cardul, în Uniunea Europeană), degeaba arătam eu carduri Visa ori Mastercard, care Silver, care Gold. Musai cu cip. Aşa că, mă prezint la Banca Transilvania să văd dacă nu pot primi şi eu un cip. Formalităţile de rigoare, totul merge şnur, scot cardul pe care voiam să-l înlocuiesc şi... uimire: urma să expire peste 2 zile. Frumoasa doamnă cu care discutam se ridică, se îndreaptă către un fişet, caută printre nişte plicuri şi scoate unul care-mi era adresat şi care conţinea noul meu card... cu cip! Şi eu, care trecusem întîmplător pe la bancă! 

Administraţia financiară: am de depus nişte acte pentru a reglementa o situaţie la societatea al cărei administrator sînt. Printre care şi adeverinţa de cazier judiciar obţinută în primul paragraf. Totul decurge foarte bine, numai că destinaţia înscrisă pe adeverinţă nu coincide scopului. Greşeala era a mea, eu spusesem la Poliţie că solicit adeverinţa pentru o societate comercială, în loc să spun că am nevoie de ea pentru a mă înscrie într-un anumit registru. Cu aerul că-şi cere scuze, deşi nu avea de ce, doamna îmi explică ce trebuie să fac. Deşi pare ciudat, nu contează că nu am cazier judiciar, important este să fie clar exprimat scopul pentru care eu... nu am cazier! D’ale legiuitorului!

Numitorul comun al primelor trei paragrafe: în statul nostru bîntuit de tot soiul de fantome, instituţiile pot funcţiona foarte bine. Şi chiar funcţionează! Mai ales la nivelul de jos. Cum se explică atunci incoerenţa de sus? Ce inefabilă şi aiuritoare transformare se petrece odată cu ascensiunea către straturile superioare ale ierarhiei funcţionăreşti? Cum este posibil ca la bază să existe mulţi oameni competenţi, amabili, frumoşi, empatici, iar sus...? 

Desigur, experienţele descrise sînt personale şi pot fi amendate sau chiar atacate cu contraexemple. Nu neg. Dar mi se pare că asistăm la o simptomatică solidaritate a celor de jos, favorizată de o clasă politică din ce în ce mai detestată şi mai despotică. O solidaritate care îmi aminteşte de cea pe care o trăiam în ultimele luni ale fostului regim! Poliţia este de multă vreme în stradă, noi ce-om fi aşteptînd?!

    Vin de la Tîrgu-Ocna. Un simpozion dedicat făuritorilor de şcoală românească. Figura centrală - profesoara, preoteasa, scriitoarea Laetitia Leonte. Hărăzită de Domnul să ajungă la jumătatea celui de-al zecelea deceniu de viaţă, doamna Leonte are darul tinereţii veşnice. Fiica mezină a Domniei Sale, profesoara Georgeta Nechita-Burculeţ, m-a rugat să scriu cîteva rînduri despre doamna Leonte. Le redau mai jos, cu bucuria martorului la un eveniment care îmbogăţeşte cu dărnicia fără rest proprie apostolilor născuţi iară nu făcuţi.

         Lætitia Leonte

         Laudatio

            De-ar fi să dăm crezare celor ce asociază numele unei fiinţe cu calităţi şi însuşiri ce-i sînt proprii, nu am putea găsi un mai fericit exemplu...

            Nu ştiu să spun de cînd o cunosc pe doamna profesoară. Prietenia ce leagă familia Leonte de cea a bunicilor mei coboară dintr-un trecut din care ne vin moştenirile cele mai preţioase. Cert este că întîlnirile alor mei cu familia din Tîrgu-Ocna au ritmat copilăria, adolescenţa şi primele tinereţi la care am decis să mă opresc de decenii bune încoace. Este şi aceasta una dintre lecţiile pe care le-am învăţat de la Domnia-Sa: timpul nu este duşman decît aceluia ce i se robeşte de bună-voie.

            Pe chipul solar, umbra mîniei nu se lipeşte, dragostea de semeni e limpede, firească, de-acolo. Iubită e de Domnul, căci încercată, trăieşte în lumina-I lină pe care o răsfrînge în jur cu dărnicie şi har.

            Preoteasă nu doar prin însoţire, ci şi prin dar, doamna Lætitia Leonte slujeşte un altar în faţa căruia revenim cu pietate. Veşnic.

            La revedere, Angelica!

Angelica este profesoară de fizică la şcoala «Ghiţă Mocanu» din Oneşti. O fiinţă cu vocaţie. O spun elevii, părinţii, colegii… O atestă rezultatele ei. Dar este şi o nonconformistă. Poate tocmai de aceea o iubesc copiii. Imaginaţi-vă următoarea scenă : predă legarea în serie. Nu are la îndemînă material didactic, aşa încît îi ia pe cîţiva elevi de mînă, închid cu toţii un circuit şi le explică: “Eu sînt pila, sursa de energie, iar voi sînteţi beculeţe…” Şi lecţia continuă în rîsetele sănătoase ale elevilor care vor fi înţeles, cu siguranţă, cum e cu electricitatea asta… Şi exemplele curg gîrlă.

Angelica are şi defecte: îşi cunoaşte limitele, uneori e mult prea conştientă de ele, poate deveni sîcîitor de modestă, iar în zilele noastre astea-s defecte. Angelica mai are şi un copil pe care-l iubeşte şi prieteni de care este foarte ataşată.

Ieri, Angelica a ajuns la Londra. Nu ştiu ce face în clipa asta, dar ştiu că alaltăieri plîngea cînd şi-a luat rămas bun de la colegi. Pentru că nu a plecat la Londra ca să participe la un congres de fizică, nici la vreun curs de perfecţionare, nici măcar la shopping în Harrods! Ea este unul dintre cele 17 nume de profesori titulari din judeţul Bacău care au cerut concediu fără plată în ultima vreme. Aflu azi că, în tot judeţul, ar fi anul acesta vreo 60 în aceeaşi situaţie. Lor li se adaugă alte cîteva nume de profesori care şi-au dat demisia din învăţămînt! Asemenea lor, probabil, Angelica este departe de lumea ei pentru că trebuie să muncească. Pe bani. Cu cei vreo 700 de lei care-i ramîn după ilustra diminuare boccie, nu îşi poate plăti facturile, ratele la bancă şi nici nu are cum să-i asigure copilului ei un drum sănătos în viaţă.

Toate acestea sînt fapte.

Cît despre interpretarea lor, ei bine, cu asta ar trebui să se îndeletnicească cei ce au împins-o într-acolo. Dar ei au altceva de făcut şi, aşa după cum tot repet de ceva vreme încoace, nu au organ cu care să gîndească, să simtă, să acţioneze.

Cine sînt cei ce ocupă locurile rămase libere în urma bejeniei disperaţilor? O parte, tineri dornici de muncă, idealişti, sau doar constrînşi să lucreze în învăţămînt (de unde ar pleca la prima strigare dacă ar putea!), o alta – pensionari calificaţi constrînşi de pensiile ridicole. Dar mai sînt şi cei care, într-o lume normală, cu scaun la cap, nu ar avea ce cauta la catedră: necalificaţi, prost calificaţi, descalificaţi, recalificaţi, incalificabili. Oameni care cred, aidoma primului analfabet al ţării, că în învăţămînt se lucrează doar 16 ore pe săptămînă şi care, la mintea lor uşoară, îşi doresc o „slujbuliţă căldicică”. Indivizi pensionaţi pe caz de boală, cu tulburări de comportament, absolvenţi ai unor universităţi de cartier, creaturi care, odată ajunse în faţa unei clase de elevi clachează instantaneu pentru ca nu pot, nu i-a învăţat nimeni cum să comunice cu un public ce nu iartă nici neştiinţa de carte, nici impostura de orice fel.

Zîmbetul sigur de sine al ministrului Funeriu vrea să ne convingă că anul acesta sînt mult mai puţini necalificaţi în învăţămînt decît în anii trecuţi. Statistic, aşa o fi. Dar jalea plecării disperaţilor din sistem îşi va arăta efectele în cîţiva ani. Pînă atunci, la revedere, Angelica!

Scurte…

   Sîmbătă, 11 septembrie, directorii din judeţul Bacău trebuie să fie prezenţi în şcoli pentru a primi vizita inspectorilor care vor veni să verifice stadiul de pregătire a instituţiilor pentru noul an şcolar. Şi…, şi cu banii luaţi! Pariez pentru o prezenţă de peste 90%!

   O profesoară proaspăt pensionată după peste 30 de ani de vechime în aceeaşi şcoală: 1200 de lei pensia lunară! A fost ani buni directoare, a lucrat ore suplimentare, a făcut zilnic o navetă de 15 km dus-întors... Un debutant în învăţămîntul german nu pleacă acasă fără 2000. Euro. Dar, în mintea băsescului, Germania este şi ea în criză! Care minte?!

   „...ceea ce a fost imaginat a devenit dovadă!” Lucian Boia, Tinereţe fără bătrâneţe..., pag. 18. Însuşi fundamentul credinţei condensat într-o frază. Simplul fapt de a crede în existenţa a ceva este dovada acelei existenţe.

   Şi iarăşi apud Boia: cerîndu-i lui Jupiter, prin intermediul nimfei Aurora, viaţă eternă, prinţul Tithon a căpătat ce a vrut. O bătrîneţe fără de sfîrşit! Ce ironie!

Proiect de lectură

   „De ce ar fi mai puţin adevărat ceea ce se petrece în mintea noastră decât ceea ce se petrece în lumea materială? Omul trăieşte pe două planuri în acelaşi timp: în realitate şi în imaginar, planuri distincte, dar între care există o permanentă circulaţie. Anumite figuri ale imaginarului: visuri, utopii, proiecte ideale, dovedesc o forţă extraordinară. Unele dintre ele însoţesc umanitatea de secole sau de milenii.” Un fragment din Introducere la volumul Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până azi de Lucian Boia. Cititorilor acestui blog nu le este necunoscut numele istoricului român. Eu însumi le vorbesc elevilor mei despre Lucian Boia amintind, între altele, de discursul său elegant şi detaşat – mărci ale unei genuine inteligenţe creatoare – despre istorie, istoriografie şi, mai cu seamă, despre rolul fascinant al imaginarului în abordarea şi explicarea fenomenului istoric.

   Azi mi-a căzut în mînă o carte pe care nu o citisem, cea din care am extras rîndurile de mai sus. Îmi propun să o citesc şi, în măsura în care sînt eu citit acum, să o supun discuţiei partenerilor mei de dialog: asumaţi, afirmaţi, bănuiţi sau doar ipotetici. Cei care am mai citit Boia vom trăi bucuria regăsirii, a reînnoirii unui inefabil prieteşug închegat între noi, cititorii, şi autor. Cei care vor fi parcurs pentru prima dată un text de-al său ne vor împărtăşi – sau nu! – impresii de lectură. Aici sau aiurea, după cum le va fi vrerea.

   Închei cu o sumară bibliografie Lucian Boia, spre delectarea celor cu pasul lecturii mai sprinţar, mai curios, mai tandru-lacom. Spor:

• Miturile comunismului românesc, Editura Universității din București, 1995, 1997; Nemira 1998

• Istorie și mit în conștiința românească, Humanitas, 1997, 2000, 2002

• Jocul cu trecutul: istoria între adevăr și ficțiune, Humanitas, 1998, 2002

• Două secole de mitologie națională, Humanitas, 1999, 2002, 2005

• România, țară de frontieră a Europei, Humanitas, 2002, 2005

• Omul și clima : teorii, scenarii, psihoze, traducere de Valentina Nicolaie, Humanitas, 2005.

Gabriel Fornica-Livada

O amînare

Îmi propusesem să scriu despre evaluare. E un subiect care mă preocupă de ceva vreme şi este oarecum «la zi», căci sîntem în plin examen de bacalaureat – sesiunea a doua. Mă gîndeam să scriu despre aceasta «armă» cu care luptă profesorul împotriva elevului, şi anume nota. Voiam să discut tocmai această stupidă şi inexplicabilă opoziţie în care se află educatorul şi educatul şi aş fi dorit să glosez pe marginea rostului prost înţeles al evaluării. Aş fi dorit o analiză serioasă, fără patimă, a mecanismelor intime care declanşează în sufletul elevului spaima de a fi examinat şi notat de către un profesor pe care-l percepe ca pe un adversar, ba chiar duşman. Şi ce altă ocazie mai bună pentru o astfel de discuţie decît mascarada naţională a bacalaureatului. Ediţia de august. Dar m-am răzgîndit!

Mi-am amintit că miercuri, pe 1 septembrie, începe şcoala pentru noi, cadrele didactice. Şi mi-a fost dat să citesc un cuvinţel de un cinism ticălos, rostit de sinistrul ministru Funeriu : «normalitate» ! Domnia-sa îşi doreşte normalitatea. Unde? În învăţămînt, evident. În învăţămîntul românesc, desigur! În asemenea situaţii obişnuiesc să mă întreb : ipochimenul care rosteşte un asemenea panseu e naiv sau rău intenţionat ? (Colegii şi apropiaţii mei vor remarca efortul supraomenesc de care am fost capabil pentru a nu folosi alte două epitete, mult mai apropiate de realitate : idiot, respectiv ticălos!)

Cum îşi permite domnul ministru să-şi dorească şi să ne invite la normalitate în sistemul educaţional al acestui moment ? Trăieşte în Burkina Faso ? Cum de-şi permite să uite că este coautorul unui haos legislativ care a pus pe chituci învăţămîntul românesc?! Cum îşi permite să creadă că educatorul român mai poate să se comporte normal în urma şirului nesfîrşit de umilinţe la care este supus de la o vreme încoace?

Recitind întrebările mele retorice, cred că am găsit şi răspunsul: îşi permite pentru că îi permitem. Sîntem primii lui aliaţi, noi, victimele sale, prin tăcerea, indiferenţa şi de cele mai multe ori sinucigaşa lehamite pe care o afişăm în numele unui trufaş „realism”: „N-avem, dom’le, ce face, asta e, ce dacă protestăm noi, o mînă de oameni, şi-aşa nu se rezolvă nimic, ne agităm de pomană! Sindicatele nu fac nimic, presa distorsionează informaţiile din teritoriu, n-avem nici o şansă!” Aşa este, nu avem. Sîntem primii care ne-o refuzăm. Cîţi dintre noi ar fi de acord ca în prima zi de şcoală să redactăm, să-i dăm citire în careu şi apoi să trimitem pe adresa ministerului un protest semnat prin care să ne arătăm dezgustul şi opoziţia faţă de prostia şi ticăloşia guvernanţilor noştri?!

În naivitatea mea incurabilă, aştept răspunsuri! 

Gabriel Fornica-Livada

Le diable est dans les détails

A dat sau nu a dat un pumn, o palmă? Iată o întrebare care face audienţă şi înghite timpi de antenă. Este Băsescu violent sau nu? Există dovezi în acest sens? Cei care îl acuză sînt personaje de încredere sau simpli iubitori de publicitate ieftină? Iata cîteva întrebari de o stupidă inutilitate! În timp ce televiziunile se întrec în a despica firele şuviţei prezidenţiale în patru pentru a afla un adevar care, odată găsit, ar trebui sa tranşeze cestiunea arzatoare a ipoteticii bădăranii prezidenţiale, fondul problemei scapă controlului pedant al sofisticii mediatice: avem un preşedinte care, cu fiecare respiraţie, la fiece clipire galeş-şmecherească, la orice oră din zi sau din noapte, emană mediocritate, proastă creştere şi rea-voinţă! Nu este nevoie de nici o demonstraţie, ne aflăm în plin teritoriu al axiomei: înconjurat de yesmeni şi de mediocri servili, preşedintele oferă imaginea unui ins care, nemaiavînd ce pierde, joacă pe cartea disperării: cacialmaua de obor! Nu conduce, joacă. Nu guvernează, ci aruncă vorbe. Nu rezolvă, ci trage sfori! Estimp, fauna înconjurătoare taie şi spînzură în disperare. Spectrul finalului de mandat îi bîntuie pe toţi acoliţii marinerului care-şi ştiu conştiinţa încărcată. Pedeapsa nemaialegerii e cea mai puţin gravă: dacă vor fi daţi pe mîna justiţiei odată ieşiţi de sub pulpana imunităţii? Dacă alegătorii îi vor primi cu pietre şi sudalme odată întorşi într-un teritoriu în care s-au simţit, vreme de cîţiva ani, adulaţi ori măcar stimaţi? Dacă istoria îşi va da drumul pe ei, aşa cum merită laşii, ciocoii şi imbecilii?
Tare mi-e teamă, însă, că aceste întrebări nu ne vizitează decît pe noi, cei de pe margine, cei ce, incurabili naivi, mai nădăjduim în triumful binelui şi al adevărului. Şi, poate, pe unii politicieni a căror bună credinţă este dublată de o abisală naivitate şi care, prin forţa lucrurilor, se află, deşi la putere, într-o ineficientă şi derizorie minoritate. Pe oamenii preşedintelui, vorba unui amic, îi doare la bască. Cum care bască? Singurul obiect mai de preţ ce le acoperă zîmbetul tîmp!

Gabriel Fornica-Livada

Călăi şi complici

Nu mai este mult şi începe un nou an şcolar. Dar nu unul ca oricare altul, ci primul an în care educatorii sînt chemaţi să fie complicii propriilor lor călăi! Cum altfel să-i numim pe guvernanţii care au călcat în picioare nu numai legi şi acte normative în vigoare, ci şi legea bunului simţ atunci cînd au tăiat un sfert din lefurile şi aşa anemice ale educatorilor? Cum altfel să-i numim pe aceştia din urmă dacă au consimţit, în masă, la mîrşăvia preşedintelui şi a partidului său de nevertebrate? Educatorii sînt complicii ticăloşilor: prin tăcerea lor fricoasă, prin lenea de a spune cu voce tare ceea ce gîndesc, prin indiferenţa suicidară.
Au fost anemice zvîcniri în iunie anul acesta. Elevii de a XII-a au dat o lecţie profesorilor lor : s-au solidarizat cu aceştia şi au refuzat să intre în bac. Cazuri izolate, veţi spune. Trei licee din judeţul Bacău. Aşa e. Dar, raportat la populaţia României, numărul celor ce au ieşit în stradă în decembrie 1989 nu era infim? Niciodată elitele nu au fost majoritare. Ar fi contra naturii să fie aşa. Morala acelor zile? Nici una! Uitarea!
Începe un nou an şcolar. Cu salarii reduse cu un sfert şi cu demnitatea redusă la zero! Exemplul, educatorii ar trebui să ştie acest lucru, este motorul educaţiei. Ce exemplu oferim noi, educatorii, tinerilor pe care îi supunem acţiunii noastre modelatoare ? Exemplul capetelor ce se pleacă, exemplul laşităţii, exemplul umilirii de bună voie în faţă călăilor şi a uneltelor lor naive sau ticăloase. Se putea evita măcar diminuarea indemnizaţiei de concediu. Era legal şi moral să primim întregi sumele pe care statul ni le datora pentru un an de muncă. Dar nu, victimele au devenit complicii călăilor şi au consimţit, de frică, din dragoste pentru funcţiile de doi lei, din inerţie, din laşitate, la diminuarea acestora. Nu era suficient ca ne aşteaptă luni sau poate ani întregi cu salarii mai mici, trebuia ca şi amărîta asta de vacanţă să ne fie ciuntită pentru că aşa vor imbecilii ticăloşi care ne guvernează! Şi măcar de le-ar folosi la ceva, dar toate aceste diminuări salariale plus mărirea cotei TVA, plus toate celelalte măsuri de austeritate, inclusiv mişeleasca concediere a femeilor de serviciu (de parcă ele, săracele, au dus ţara de rîpă, cu salariile lor neobrăzate de 500 de lei !) NU vor duce la nici o înzdrăvenire a bugetului de stat! E la mintea cocoşului: salarii mai mici înseamnă impozite mai mici, salarii mai mici plus TVA mărit, înseamnă putere de cumpărare diminuată la maximum, de unde şi consum drastic redus, deci şi impozite şi taxe drastic diminuate. Prin urmare, cum cresc încasările la bugetul statului? Simplu, nu cresc!
Da, însă pe 13 septembrie, educatori şi educaţi vom păşi spăsiţi pe culoarele şcolilor unde ne aşteaptă întîia lecţie a anului şcolar : lecţia supunerii vinovate, lecţia tăcerii interesate, lecţia fricii cu « ştaif » : « o facem de dragul copiilor noştri, noi sîntem interesaţi de viitorul elevilor noştri, noi ne sacrificăm pentru ca ei să beneficieze de augusta noastră educaţie »! Fariseism ieftin, prostie crasă, mişelie complice ! Atît şi nimic mai mult. Iar pentru Băsescu, un nou prilej de hăhăială demnă de un lobotomizat, un nou triumf al ticăloşiei asupra fricii. Ruşine? Cui să-i fie? Cine are organ pentru aşa ceva? Preşedintele? Parlamentarii? Miniştrii? Să fim serioşi! Tot nouă ne va fi ruşine! Dar nu vom avea curajul să o recunoaştem. Ne va fi ruşine în singurătatea nopţilor din ce în ce mai lungi, în ceaţa dimineţilor mohorîte, în oglinda încă limpede a ochilor elevilor noştri care ne vor zîmbi blînd-condescendent şi răscolitor de iertători: vă înţelegem, sînteţi bătrîni şi speriaţi. Dar aveţi o consolare, ne creaţi după chipul şi asemănarea voastră, aşa încît, peste 10 - 15 ani, vom fi de partea voastră: înţelepţi şi vajnici complici ai călăilor noştri!

Gabriel Fornica-Livada
19 august 2010