Discriminare și diferență

   Nu este un subiect care „arde” (câini, Roșia Montană), dar este actual: atitudinea față de homosexualitate.

   Mai în glumă, mai în serios, mi-am spus părerea și în alte părți, aici aș vrea să sintetizez cîteva idei pentru a înlesni, celor mai puțin atenți, accesul la ceea ce numesc eu „neînțelegerea binomului discriminare - diferență”.

   Mă declar creștin ortodox - asta pentru corecta situare într-un sistem de valori etice, morale, sociale - moderat practicant. Evident, păcătos - fără nici o umbră de falsă modestie, căci oricine se declară creștin trebuie să accepte inerența păcatului.

   Pornind de aici, consider necesare unele precizări și nuanțări.

  Valoarea supremă pe care o propovăduiește creștinismul este, cred eu (spun „cred eu” nu pentru că aș fi cumva original, departe de mine astă nesăbuire, ci pentru că, indubitabil, unii ar putea ierarhiza altfel valorile creștine), iubirea. Din și prin ea decurg și se înfăptuiesc toate celelalte: mîntuirea personală și a apropiaților, facerea de bine, respectul față de sine, de ceilalți, respectul legii, al cuvîntului. Altfel spus, un creștin nu ar trebui să urască, nu ar avea dreptul să judece pe alții înainte de a se judeca pe sine, nu ar avea dreptul să condamne ci, dimpotrivă, obligația de a lucra la îndreptarea aproapelui cu iubire, înțelegere și răbdare.

   În acest context, un creștin, deși consideră homosexualitatea ca fiind un păcat, nu are dreptul să urască homosexualii, cu atît mai puțin pe acela de a-i condamna la izolare sau la publică lapidare. Personal, nu împărtășesc comportamentul lor, nu înțeleg punctul lor de vedere estetic (da, am spus că sînt păcătos), mă mir cum de frumusețea feminină îi poate lăsa indiferenți. Dar atît! Nu-i consider nici infractori, nici periculoși, doar... altfel. Aici, cred eu, este esența problemei: puterea sau abilitatea fiecăruia dintre noi de a înțelege că una este a discrimina, alta este a afirma o diferență. 

  Sîntem diferiți unii față de alții, dar aceste diferențe nu ne ierarhizează, ci ne situează în planuri diferite. Și, evident, aceste diferențe (moștenite sau asumate) pot fi responsabile de destinele noastre... diferite. 

   De cele mai multe ori, a fi homosexual ține de asumare. Nu afirm acest lucru cu tărie întrucît nu am pregătirea necesară, dar, din cît am citit, văzut, ascultat, atracția față de același sex apare, de cele mai multe ori, în urma unor întîmplări ce survin la anumite vîrste, în anumite conjuncturi... Nu detaliez din lipsa autorității în domeniu, vreau doar să subliniez ceea ce am spus mai sus, și anume rolul preponderent al propriei asumări, al propriei decizii în această devenire. De ce fac acest lucru? Pentru a trece mai departe în raționament și a afirma că, în sau din momentul în care devenim conștienți de alegerea făcută, trebuie să acceptăm și întregul cortegiu de consecințe ale acesteia. Diferența! Diferențele! 

   De departe cea mai importantă este cea legată de procreare. Un cuplu homosexual acceptă, prin însăși constituirea sa ca atare, abandonarea conștientă a rolului său în perpetuarea speciei. Un cuplu de homosexuali se împacă cu ideea că, negînd sau dezinteresîndu-se de diferența naturală dintre cele două sexe, nu va putea avea niciodată urmași. Ei bine, aici apare singurul conflict major pe care societatea actuală este, după cît se pare, incapabilă să-l gestioneze: cel dintre dorința legitimă a homosexualilor de a nu fi discriminați din punct de vedere politic, social, economic și dorința acelorași de a avea copii. De a adopta copii. Dacă, în general mai toate minoritățile impută majorității incapacitatea de a accepta diferențele fără a le discrimina, ei bine, aici, tocmai cei ce luptă împotriva discriminării pe baza diferențelor par a ignora funcția esențială a unei diferențe de care nu este răspunzătoare societatea ci însăși natura a toate creatoare: diferența dintre sexe. Specializarea sexelor. Aici greșesc profund homosexualii cerînd societății să abolească prin lege ceea ce nu ea a creat. Cerînd semenilor lor un drept la care ei au renunțat de bună-voie, acela de a „se înmulți”. Aici se vădește carența logică a unora și frica altora de a spune lucrurilor pe nume: 

   - da, să lăsăm cuplurile de homosexuali să trăiască liniștiți;

   - da, să nu-i împiedicăm să-și afirme, dacă își doresc acest lucru, crezul;

   - da, să-i respectăm ca pe toți ceilalți semeni ai noștri;

   - da, să-i iubim creștinește, iar de nu putem, măcar să nu-i urîm;

   - nu, să nu-i încurajăm a pretinde dreptul să adopte copii, căci nu numai că ar fi o „entorsă” logică, filosofică, morală, ci chiar o ilegalitate dacă stăm să ne gîndim la drepturile copilului, la faptul că acesta, la vîrsta presupusei adopții, nu-și poate exprima liber opțiunea de a fi sau nu fiul/fiica a doi tați sau a două mame!

   Închei prin a spune că, în orice dispută legată de identitatea noastră asumată, incapacitatea de a face distincția dintre diferență și discriminare duce la atacuri prostești, la radicalitate obtuză, la fundamentalisme ireductibile care nu-s doar apanajul unor anumite religii, așa după cum se crede, ci bîntuie cu nonșalanță mai toate zonele de conflict „ideologic”: fundamentalismului religios i se alătură, cu țîfnă scrobită, fundamentalismul ecologic, fundamentalismul scientist, cel naționalist precum și multe altele, de dreapta, stînga sau de aiurea!

   Lumea noastră e frumoasă, ne bucurăm prea puțin de ea pentru a ne permite luxul urii prostești!

„Fie ca frumuseţea pe care o iubim să se regăsească şi-n faptele noastre”

Cu voia domniei sale, reproduc mai jos un interviu acordat de George Grigore publicației Zaman. Fascinaţia Orientului: Un dialog cu prof.univ. dr. George Grigore CL: Domnule profesor universitar George Grigore, deveniţi pe zi ce trece o personalitate inconturnabilă. Practic tot ce ţine de lumea arabă, de cultura aceasta fascinantă şi de întâlnirea dintre lumea noastră şi lumea aflată sub semnul islamului, face la un moment dat referire la un studiu al dumneavoastră, la o tălmăcire fundamentală, la o contribuţie pe care aţi avut-o undeva, în lume, la o conferinţă sau un simpozion.

Evident toată această activitate uriaşă este fructul unui efort enorm, susţinut, dar şi a unor deschideri pe care le-aţi sesizat. Prima întrebare este cum aţi renunţat la un post de consultant într-o mare companie petrolieră, cu toate avantajele aferente, pentru munca la catedră? GG: Postul din compania respectivă, obținut imediat după absolvirea facultății, m-a ajutat să cunosc lumea arabă îndeaproape. Am călătorit de la Tripoli la Bagdad, de la Casablanca la Sanaa, de la Cairo la Amman, în lung și-n lat, adunând cunoștințe de limbă arabă, de cultură... Atunci când am considerat că am destule lucruri pe care le pot împărtăși și altora, m-am oprit din această lungă călătorie la catedră, chiar dacă salariul era cam de zece ori mai mic. Voiam, de asemenea, să am timpul necesar să scriu studii despre lucruri pe care le aflasem, să traduc opere care mă impresionaseră... Nu am regretat niciodată schimbarea pentru care am optat pentru că îmi place foarte mult ceea ce fac. CL: Să dezvăluim cititorilor noştri faptul că ne cunoaştem de ceva vreme. În perioada în care conduceam publicaţia culturală Ecart, supliment de cultură al ziarului Economistul, eraţi prezent în coloanele noastre cu eseuri interesante dar aţi şi adus numeroşi colaboratori. Faceţi din susţinerea tinerilor dumneavoastră învăţăcei o datorie morală, profesională? GG: Ori de câte ori am bucuria să descopăr studenți care au curiozitate intelectuală, au acea neliniște a căutării și acea generozitate de a împărtăși și altora din cunoștințele dobândite, mă gândesc cum să-i ajut, cum să-i motivez și mai mult. Una dintre motivări este să-i sprijin să publice pentru a vedea că și alții sunt interesați de munca lor. La Ecart, mulți studenți de-ai mei au publicat traduceri de literatură arabă, eseuri, recenzii. Unii dintre ei au devenit astăzi nume cunoscute, alții – inevitabil, nu-i așa? – s-au pierdut în vâltoarea vieții. Niciodată însă nu mă simt atât de dezamăgit de faptul că unii au renunțat încât să nu-i ajut în continuare pe cei care își propun să meargă pe acest drum. Iar eu, cu aceeași bucurie, o iau de la capăt iarăși și iarăși... CL: Sunteţi apropiat şi de mediul turcesc. Cunoaşteţi ţara şi ştiu că aţi desfăşurat acolo cercetări specifice. Puteţi să ne vorbiți despre ele? GG: Turcia îmi este o țară foarte dragă, ori de câte ori am posibilitatea merg acolo. Am făcut cercetări în domenii diverse. Am adunat texte din tradiția arabă specifică orașului Mardin, timp de șapte ani, și am reușit să public o monografie – singura din lume – dedicată acestui dialect: „L’arabe parlė à Mardin „ monographie d’un parler arabe „périphérique”, Pe lângă araba vorbită în femecătorul oraș de la granița Turciei cu Irakul și Siria, am făcut cercetări și am publicat câteva studii despre araba vorbită în Siirt, un alt oraș din sud-estul Turciei. M-a preocupat, de asemenea, limba și istoria kurzilor despre care am publicat mai multe cărți și studii. De asemenea, islamul în Turcia este un alt domeniu de cercetare asupra căruia m-am aplecat, cu o atenție deosebită asupra operelor lui Said Nursi din care am publicat traduceri și despre care am scris multe studii. În această toamnă, mă voi întoarce la Mardin pentru a cerceta legendele legate de Șahmeran – femeia-șarpe – devenită un simbol al acestei zone... CL: Cărţile pe care le-aţi tradus cu atâta trudă dar şi prefeţele altor cărţi despre care aţi scris, fac parte dintr-un eşantion de literatură pentru „aleşi”, nu ajung decât la specialişti, la un public aş zice restrâns. Cu toate acestea, perseveraţi să încântaţi acest public restrâns. Ca să zic aşa, singurele episoade în care cedaţi tentaţiei ieşirii către marele public sunt cele legate de lumea gastronomiei. Spuneţi-ne şi nouă cum reuşiţi, fiindcă noi, autorii care scriem pentru un public mic (şi mă includ cu umilinţă şi orgoliu în această categorie), riscăm adeseori să ne pierdem curajul sub avalanşa de cărţi, aruncată de edituri care vor cu orice preţ să ajungă la un mare public. GG: Nu mi-am ales niciodată cărțile pe care le-am tradus în funcție de câștigul financiar, ci m-am oprit asupra cărților care m-au impresionat și pe care am dorit să le ofer și altora... Am refuzat întodeauna cererile venite din diverse părți de a traduce o carte sau alta. Cărțile pe care le traduc nu au fost și nu sunt nici în cultura arabă pentru marele public, ci doar pentruun public cunoscător, sunt cărți de filosofie, de religie, de mistică. Eu cred că ar fi imoral ca, după ani de studiu, pentru a putea avea acces la astfel de cărți, să te apuci să traduci cărți fără valoare, cărți comerciale, cărți de propagandă și altele asemenea lor. Gastronomia este o pasiune veche. În Irak fiind, am adunat sute de rețete, pe care le-am publicat apoi și în română pentru toți cei care doresc să mănânce oriental. De altfel, gastronomia este un element important al oricărei culturi. Adeseori, primul contact pe care îl are cineva cu o altă cultură este cel gastronomic, înainte de literatură ori de lingvistică CL: Explicaţi-ne puţin ce înseamnă aceste afilieri ale dumneavoastră, mai exact, ambasador al Alianţei Civilizaţiilor (organism ONU) pentru România (din 2008) şi membru al Islam in South East Europe Forum (ISEEF), Sarajevo (din 2008). Ce aţi făcut mai exact ? GG: Am fost cooptat ca ambasador național al Alianţei Civilizaţiilor în 2008, fiindu-mi apreciată experiența câștigată în dialogul cu lumea arabă de-a lungul anilor, ca traducător, ca profesor, mai apoi. Alianța Civilizațiilor, așadar, este rezultatul natural al dialogului între civilizaţii şi a căpătat o formă instituţională în 2005, când Adunarea Generală a ONU a votat înfiinţarea Alianţei Civilizaţiilor, la iniţiativa Turciei și Spaniei. Lipsa dialogului, a încercării de a-l cunoaşte pe celălalt, face ca realitatea altui spaţiu cultural, diferit de-al nostru, să rămână învăluită într-o ceaţă deasă pe care, ca în spectacolele de karaghioz – cunoscutul teatru de umbre turcesc – proiectăm umbrele groteşti ale propriilor fantezii creând o lume a fabulosului şi irealului. Din ce în ce mai des, informaţiile care vin din alte spaţii culturale, lipsite de înţelegerea aspectelor specifice, apar ca lipsite de noimă, sporind astfel şi mai mult confuzia acestei lumi. În calitate de ambasador al Alianței, am inițiat și întreprins o serie de acțiuni, de conferințe, pe această temă, pe care le-am ținut la Islamabad, Sharjah, Riad, Doha, Istanbul etc. La reuniunea Alianței de la Istanbul din 2009 am atras atenția asupra faptului că dialogul interreligios are succes dacă nu este considerat a fi un mijloc de misionarism sau de propagandă religioasă, de silire a celuilalt de a îmbrăţişa o anume religie – căci de acest lucru se tem toţi cei care refuză acest tip de dialog – , ci este un prilej de a-l asculta pe celălalt, de a-i înţelege valorile religioase care constituie cadrul în care îşi trăieşte viaţa. Acest tip de dialog nu se constituie într-o târguială sau într-o dispută asupra uneia sau alteia dintre doctrine şi nici în acordarea întâietăţii uneia asupra alteia, căci orice religie – indiferent care este aceea – reprezintă un sistem de postulate pentru credincioşii respectivi, ce nu sunt negociabile cu adepţii unei alte religii. Dacă unui credincios i-ar trece prin cap că religia sa nu reprezintă un adevăr absolut, ar părăsi-o, negându-i învăţăturile şi ar îmbrăţişa o altă religie care ar corespunde speranţelor sale de mântuire. De aceea, aceste postulate se situează în afara cercului dialogului încă de la bun început. Nimeni nu poate fi blamat că se mândreşte cu valorile spirituale în care crede şi care-l călăuzesc în această lume, însă lucrurile stau altfel atunci când îi agresează pe alţii pentru credinţele lor în loc să-i asculte, să-i înţeleagă şi să-i respecte. În ceea ce privește afilierea la Islam in South East Europe Forum (ISEEF), cu sediul la Sarajevo,care-și propune reunirea într-o organizație a tuturor specialiștilor în islamul din sud-estul Europei, a venit în mod firesc, ca o recunoaștere a studiilor mele întreprinse asupra musulmanilor din Dobrogea: turci, tătari, rromi, albanezi... CL: Lumea conectată la interfaţa româno-turcă îşi aminteşte cu plăcere evenimentele prilejuite de aniversarea, în 2007, la Academia Română, a opt sute de ani de la nașterea lui Rumi şi prezenţa dumneavoastră, implicarea dumneavoastră în ele. Aveţi o pasiune aparte faţă de acest poet mistic al islamului? GG: În general mă pasionează mistica islamică cu doi dintre reprezentanții ei de frunte: Ibn Arabi și Jalaluddin Rumi, supranumit Mawlana („învățătorul nostru”). La Rumi am admirat întotdeauna strădania sa de a dezvălui frumusețea acestei lumi. Cu unul din versurile sale, care ilustrează această idee atât de generoasă, predominantă în opera sa, mi-am prefațat diverse intervenții în cadrul Alianței Civilizațiilor, vers care ar putea fi tradus cam așa: Fie ca frumuseţea pe care o iubim să se regăsească şi-n faptele noastre. CL: Dacă ar fi să vorbim despre pasiuni pur şi simplu, dacă aţi avea să zicem o perioadă în care sunteţi liber şi doriţi să citiţi, ce aţi citi din biblioteca dumneavoastră? GG: Am citit și, uneori, recitit cărțile din propria-mi bibliotecă, ea constituindu-se, de fapt, într-un depozit al propriilor mele lecturi. Orice carte își câștigă dreptul de a sta în biblioteca mea doar după ce a trecut proba lecturii. Le păstrez pentru că revin la ele în studiile mele. Dacă primesc o carte care nu mă interesează, o răsfoiesc și o dau cuiva ce ar putea fi interesat. Totuși, dacă aș avea timp, mult timp, mi l-aș petrece stând de vorbă cu bătrânii din Orient care sunt adevărate biblioteci, comori de cultură milenară transmisă pe cale orală și care începe să se piardă. Am mereu în minte ceea ce spunea Léopold Sédar Senghor despre cultura africană, dar care poate fi aplicat și altor spații culturale, și anume „quand un africain meurt, c’est une bibliothèque qui brûle” (când moare un african, o bibliotecă arde). CL: V-am avut ca oaspete în câteva din documentarele tv pe care le-am realizat mai demult în ciclul „Luminile islamului” la TVR1, în emisiunea Semne, pe care o producea inspiratul realizator Dan Micu. Este deja istorie, emisiuni de acest tip nu se mai pot face. Ce ar putea sensibiliza publicul din România pentru a înţelege mai mult din fascinaţia lumilor Orientului aşa încât să poată trece peste stereotipuri? GG: Publicul din România a fost mereu sensibil la tot ceea ce vine din Orient. Orientul face parte din noi, chiar dacă, sub influența unor mode, unii se grăbesc să declare contrariul, privind cu oarecare jenă moștenirea orientală din cultura română. Să nu uităm numărul mare de cuvinte arabo-persano-turcești din limba română, multele feluri de mâncare, de la pilaf la sarmale sau la nou-venita șaorma, piese de vestimentație, de la maramă la fotă, de la ilic la papuci, muzică, de la nai la caval, arhitectură, de la tavan la dușumea, de la bagdadie la giurgiuvea și așa mai departe. Practic, Orientul material este prezent în toate. Celălalt Orient, al lui al-Farabi, al lui al-Ghazali, al lui Ibn Sina, Orientul acela profund spiritual, își croiește mai greu drum către bursa valorilor ideatice din România. Aici trebuie să lucrăm mai mult... CL: Pot afirma faptul că tălmăcirea Coranului a fost marea încercare a vieţii dumneavoastră? Presupun că a fost enorm de dificil, dar că aveţi acum conştiinţa faptului că aţi făcut ceva fundamental pentru cultură! GG: Pentru traducerea Coranului în limba română – la care am lucrat zece ani – a trebuit să depășesc nu numai greutăţile ridicate de textul în sine, ci și pe cele de dincolo de text (cu mare impact asupra înțelegerii textului), generate de deosebirile inerente dintre două culturi aflate la mare distanţă, nu numai în spaţiu, dar şi în timp (Coranul are o vechime de circa o mie patru sute de ani în urmă). Așadar, m-am pregătit pentru această mare provocare studiind araba coranică, comentariile coranice, istoria acelor vremuri, traseul traducerii sale de-a lungul timpului atât în spaţiul islamic, cât şi în cel neislamic, teorii ale traducerii, lexicul religios românesc, pentru a găsi echivalențele potrivite, pentru a înțelege impactul unei astfel de traduceri într-un mediu cultural nou, locul pe care avea în cadrul unui dialog intercultural. Pentru a reda ceva din stilul Coranului – acea proză ritmată și rimată, sağ‘ – am recurs, acolo unde a fost cazul, la stilul folosit în poezia populară românească, în primele traduceri ale Bibliei (destul de apropiate stilistic de original). Încă de la apariţie, această transpunere a Coranului în limba română s-a bucurat de apreciarea specialiştilor în domeniul religiei, a publicului larg, ea constituindu-se într-un instrument important pe baza căruia se poate desfăşura un dialog interreligios. CL: Aveţi prieteni? Credeţi în această valoare a prieteniei sau sunteţi un singuratic convins şi vă feriţi de tot ce vă poate distrage de la munca dumneavoastră!? Există alte valenţe pentru prietenie în lumea islamică pe care o cunoaşteţi atât de bine? GG: Am să răspund în termeni contradictorii. Sunt un singuratic sociabil, adică îmi place să petrec mult timp studiind și atunci nu pot fi decât singur, dar am și mulți prieteni. Orice lucrare o scriu cu gândul la cineva, răspunzându-i unor nedumeriri, dezvăluindu-i lucruri noi. Orice se face cu oameni și pentru oameni, așa cum am auzit încă din copilărie în Grindul meu natal. Dacă se pierde din vedere acest lucru, nimic nu are valoare. Prietenia în lumea islamică, ca și în cea din alte lumi, este aceeași: disponibilitatea de a pune umărul pentru a ușura povara cuiva, necondiționat și fără a aștepta vreo răsplată... Cleopatra Lorinţiu

Doamnele în politică

   „Pedeapsa” pentru faptul că-mi refuz sistematic pierderea de timp în fața micului ecran TV se materializează taman în timpul scurtisimelor excepții cînd, cu ocazia meselor familiale din sufragerie, pornim televizorul ca să vedem și noi... ce mai este în lume. Indiferent de canalul de știri, dau peste aceleași imagini de tabloid care se perindă idiotizant de repetitiv, destinate, se pare, unui „target” de voyeuri debili, hămesiți după imagini vulgare. 

   Un singur exemplu acum și aici: formele îndoielnice ale unei doamne a politicii românești al cărei nume îl trec sub tăcere dintr-o inutilă discreție pe care mi-o asum unilateral. Doamna în chestiune se pregătește să candideze la cea mai înaltă funcție a statului. În timp ce ne sînt transmise fragmente de declarații în acest sens, pe ecrane ni se perindă imagini fixe sau mișcate în care personajul apare în diferite costume de baie, cu transfocări „meseriașe” ale posteriorului generos expus din toate pozițiile!

   Prin urmare, știm, nu știm cum ar putea fi președintele României în variantă feminină, dar știm cu siguranță cum i-ar putea arăta ceea ce ni se prezintă a fi una dintre cele mai de preț podoabe!

   Nu faptul că văd eu asemenea imagini la TV este grav, la o adică, o distinsă domniță jurnalistă îmi sugera că, dacă nu-mi plac clipurile difuzate de postul la care lucrează, pot muta pe Discovery, ceea ce este, desigur, o remarcă de bun simț! 

   Grav mi se pare faptul că doamna politician nu ia atitudine față de abuzul de imagine la care se dedau sistematic posturile noastre TV, în cel mai deplin dispreț față de dreptul la imagine, față de respectul minimal al intimității, față de, finalmente, cele mai simple reguli de bunăcuviință. 

   Grav, adaug, nu este acest dispreț televiziv generalizat (nu ai la ce să te aștepți de la absolvenții puzderiei de școli de jurnalism care învață orice numai limba română nu)! Gravă este complicitatea în care se scaldă personajul politic român. Gravă este colcăiala lubrică în care se amalgamează imbecil-lasciv valorile de mahala. Gravă este lipsa de educație și de demnitate la politicianul român. Gravă este lipsa perspectivei de însănătoșire socială la care ar trebui să contribuie școala, sistemul „național” de educație! 

   Grav este cercul vicios: politicieni-decidenți needucați stabilesc jaloanele unui sistem de educație care nu face decît să-i reproducă!

   Că actualul președinte construiește cu sîrg imaginea viitoarei candidate menite a-i urma în funcție, nu trebuie să ne mire. Afinitățile elective sar în ochi, „calitatea” umană este liantul indiscutabil al mariajului politic ale cărei victime sîntem pe cale a deveni... Tristă este doar pasiunea morbidă a mediilor românești de informare de a plusa pe cartea sordidului. Cu aplombul „profesionistului” care știe el ce face: că doar a studiat jurnalism și a auzit de „target”, „audiență”, „nișă” ș.c.l.!
   M-aș bucura enorm ca doamnele să joace un rol mult mai important în politica românească. Ar fi o garanție a impregnării acesteia cu bun simț, inteligență, rafinament. Atribute de care politica noastră are atîta nevoie! Da, cu condiția ca în politică să activeze adevăratele noastre doamne!

Deșteaptă-te, române!

    Azi este Ziua Imnului Național!

   Avem un imn frumos, sobru, ușor războinic, așa cum se purta pe vremea aceea (nici La Marseillaise nu este mai pașnică!), care, ascultat / intonat corect, pe patru voci, chiar ne poate deștepta din letargia cotidiană!

   Să nu uităm, totuși, că România modernă s-a născut cu un alt imn, nu mai puțin înălțător, Trăiască Regele!

   Se cuvine a ni-l aminti și pe acesta deoarece face parte din istoria noastră nu foarte îndepărtată!

   Cronologic și logic, să ne urăm, prin urmare:

      Trăiască Regele!

      Deșteaptă-te, române!

Analfabeți și cocalari

   Înțeleg lupta politică. Știu ce este opoziția, care este menirea ei, care-i sînt atribuțiile, sînt conștient de rolul ei în menținerea echilibrului politic într-o administrație. Este normal ca un funcționar public aflat la putere să se afle în vizorul atent, critic și, dacă se poate, imparțial al presei. 

   Dar să categorisești, de dragul luptei politice, o manifestare culturală care a bucurat 3000 de oneșteni care au aplaudat îndelung prestația Filarmonicii „Mihail Jora” condusă de Cristian Lupeș (oneștean, ca și Miruna Oprea, solista unei frumoase și dificile partituri!) ca fiind destinată analfabeților și cocalarilor, asta nu mai înțeleg. 

   Oare cei care au comandat un asemenea articol josnic, precum cel din Onești Expres, nu-și dau seama că nu reușesc, cu un asemenea limbaj și cu o asemenea atitudine, decît să se acopere de rușine și să-l propulseze în sondaje pe cel împotriva căruia ar dori să lupte?!

   Lupta politică poate fi și frumoasă. Ei bine, nu este, din păcate, cazul aici, în urbea noastră, în această vară colorată și agitată! 

   Păcat! Pentru că oameni buni și frumoși sînt peste tot! De ambele părți ale baricadei! Ar trebui doar un mic efort de regăsire și lucidă comunicare!

Bac 2013: subiectul la matematică

SUJET 

Exercice 1: 

Une jardinerie vend de jeunes plants d'arbres qui proviennent de trois horticulteurs: 35% desp lants proviennent de l'horticulteur H₁, 25% de l'horticulteur H₂ et le reste de l'horticulteur H₃. Chaque horticulteur livre deux catégories d'arbres: des conifères et des arbres à feuilles. La livraison de l'horticulteur H₁ comporte 80% de conifères alors que celle de l'horticulteur H₂ n'en comporte que 50%et celle de l'horticulteur H₃seulement 30%. 

1. Le gérant de la jardinerie choisit un arbre au hasard dans son stock. On envisage les évènements suivants: 

- H₁: "l'arbre choisi a été acheté chez l'horticulteur H₁", 

- H₂: "l'arbre choisi a été acheté chez l'horticulteur H₂" 

- H₃: "l'arbre choisi a été acheté chez l'horticulteur H₃" 

- C: "l'arbre choisi est un conifère" 

- F: "l'arbre choisi est un arbre feuillu"

a. Construire un arbre pondéré traduisant la situation. 

b. Calculer la probabilité que l'arbre choisi soit un conifère acheté chez l'horticulteur H_3. 

c. Justifier que la probabilité de l'évènement C est égale à 0,525. 

d. L'arbre choisi est un conifère.Quelle est la probabilité qu'il ait été acheté chez l'horticulteur H₁? On arrondira à10^-3. 

2. On choisit au hasard un échantillon de 10 arbres dans le stock de cette jardinerie. On suppose que ce stock est suffisamment important pour que ce choix puisse être assimilé à un tirage avec remise de 10 arbres dans le stock. 

On appelle X la variable aléatoire qui donne le nombre de conifères de l'échantillon choisi. 

a. Justifier que X suit une loi binomiale dont on précisera les paramètres. 

b. Quelle est la probabilité que l'échantillon prélevé comporte exactement 5 conifères? On arrondira à 10^-3. 

c. Quelle est la probabilité que cet échantillon comporte au moins deux arbres feuillus? On arrondira à 10^-3. 

EXERCICE 2

DR

1. a. En utilisant le graphique, donner les valeurs de f (1) et f'(1). 

b. Vérifier que pour tout réel strictement positif x, f'(x) =(b -a)-b l n x / x ² . 

c. En déduire les réels a et b. 

2. a. Justifier que pour tout réel x appartenant à l'intervalle ]0 + ∞ [f' (x) a le même signe que -lnx. 

b. Déterminer les limites de f en 0 et en + ∞ . On pourra remarquer que pour tout réel x strictement positif, f (x) = 2 /x +2 lnx / x. 

c. En déduire le tableau de variations de la fonction f . 

3. a. Démontrer que l'équation f (x) = 1 admet une unique solution α sur l'intervalle ]0, 1e].

b. Par un raisonnement analogue, on démontre qu'il existe un unique réel β de l'intervalle ]1 +∞[ tel que n< β<n+1. Déterminer l'entier n tel que n< β<n+1 

4. On donne l'algorithme ci-dessous.Variables 

DR

a. Faire tourner cet algorithme en complétant le tableau ci-dessous que l'on recopiera sur la copie. 

DR

b. Que représentent les valeurs affichées par cet algorithme? 

c. Modifier l'algorithme ci-dessus pour qu'il affiche les deux bornes d'un encadrement de β d'amplitude 10^-1. 

5. Le but de cette question est de démontrer que la courbe C partage le rectangle OABC en deux domaines d'aires égales. 

a. Justifier que cela revient à démontrer que ∫¹_1/e f(x)dx=1 

b. En remarquant que l'expression de f (x) peut s'écrire 2/x + 2 x 1/x x lnx, terminer la démonstration. 

EXERCICE 3 

Pour chacune des propositions suivantes, indiquer si elle est vraie ou fausse et justifier la réponse choisie. Il est attribué un point par réponse exacte correctement justifiée. Une réponse non justifiée n'est pas prise en compte. Une absence de réponse n'est pas pénalisée. 

1. Proposition 1: Dans le plan muni d'un repère orthonormé, l'ensemble des points M dont l'affixe z vérifie l'égalité |z-i| = |z +1| est une droite. 

2. Proposition 2: Le nombre complexe (1+ i√3⁴ est un nombre réel. 

3. Soit ABCDEFGH un cube.  

DR

Proposition 3 : Les droites (EC) et (BG) sont orthogonales. 

DR

EXERCICE 5 

Soit la suite numérique (u_n) définie sur N par: 

u₀=2 et pour tout entier naturel n, u_n+1=2/3u_n+1/3+1 

1. a. Calculer u₁, u₂, u₃ et u₄. On pourra en donner des valeurs approchées à 10^-2 près. 

b. Formuler une conjecture sur le sens de variation de cette suite. 

2. a. Démontrer que pour tout entier naturel n, 

u_n≤ n+3 

b. Démontrer que pour tout entier naturel n, 

u_n+1-u_n= 1/3 (n+3-u_n) 

c. En déduire une validation de la conjecture précédente. 

3. On désigne par (vn) la suite définie sur N par v_n = u_n -n. 

a. Démontrer que la suite (vn) est une suite géométrique de raison 2/3 

b. En déduire que pour tout entier naturel n, 

u_n=2 (2/3)ⁿ + n 

c. Déterminer la limite de la suite (u_n). 

4. Pour tout entier naturel non nul n, on pose : 

DR

a. Exprimer S_n en fonction de n. 

b. Déterminer la limite de la suite (T_n). 

Baccalauréat 2013

   Iată subiectele primei probe a bacului francez, cea de filosofie. Este vorba despre bacalaureatul general (care ar corespunde bacului filierei teoretice la noi), cu trei subcategorii: bacul literar, bacul științific, bacul economic și social. De menționat că filosofia este supranumită „proba regină” a bacului general. Prin urmare, să vedem ce subiecte le-au căzut anul acesta liceenilor francezi (nu le traduc, cei ce înțeleg franceza nu au nevoie, ceilalți fie apelează la un cunoscător, fie la google, fie nu-s interesa(n)ți!). Menționez că, la fiecare „serie”, elevii au avut de tratat, la alegere, unul dintre cele 3 subiecte propuse:

• Série L (littéraire), coefficient 7

- Le langage n’est-il qu’un outil?

- La science se limite-t-elle à constater les faits?

- Expliquer un texte de René Descartes extrait de «Lettre à Elisabeth»

• Série S (scientifique), coefficient 3

- Peut-on agir moralement sans s’intéresser à la politique?

- Le travail permet-il de prendre conscience de soi?

- Expliquer un texte de Henri Bergson extrait de «La pensée et le mouvant».

• Série ES (économique et social), coefficient 4

- Que devons-nous à l’Etat?

- Interprète-t-on à défaut de connaître?

- Expliquer un texte d’Anselme extrait «De la concorde»

   O ultimă precizare: deși toate „seriile”, adică toate specializările au susținut proba de filosofie, ponderea notei acesteia (coeficientul) diferă: 7 pentru seria literară (filologii), 3 pentru cea științifică („realiștii”) și 4 la cea economică.    Francezii încă mai cred că matematicienii lor trebuie să știe și filosofie. Vor fi rămas în urmă!...

Un mic sondaj în dreapta! Succes!

Bacalaureat?

   Să te lauzi că nu te interesează să citești un text literar oarecare numai pentru că ești... „matematician” – iată o tristă realizare a școlii românești!

   Cine i-a adus pe elevi în situația de a crede că scrierea unui eseu „la română” este echivalentă cu „a abera”?!

   Cine le insuflă elevilor convingerea că limba și literatura română și, în general, disciplinele umaniste nu sunt decît niște chestii inexacte, științe de mîna a doua, în opoziție cu „științele exacte”, „realiste”?!

   Cum de au ajuns elevii să urască însăși facultatea care-l deosebește pe om de restul biosferei, anume aceea de a comunica într-un limbaj articulat, deci de a raționa?!

   Cine nu le spune elevilor că logosul, întru(chip)pat în limbă, limbaj(e), vorbire etc. este principiul a-toate-așezător și fără de care omul nu ar fi altceva decît un animal printre atîtea altele?!

   Cine le ascunde elevilor adevărurile elementare despre continuum-ul cunoașterii, despre realitatea care refuză împărțirea scolastică, îngustă, îndobitocitoare în științe, sub-științe, discipline și specialități? Cine refuză să le explice elevilor că, atunci cînd un informatician scrie o instrucțiune într-un program complex, el face, înainte de orice, un act de comunicare, folosește un cod bazat pe o gramatică, pe un sistem de simboluri, pe un set de corespondențe conceptuale care nu sînt nimic altceva decît... logos?!

   Cine reușește sinistra performanță de a transforma niște tineri sănătoși, cu minți bine așezate, frumoși, în papagali care repetă pe nedigerate texte învățate pe dinafară, fără a le înțelege și, pe cale de consecință, fără a le iubi?!

   Nu, acestea nu sînt întrebări retorice, ele au un răspuns: școala! Și nu instituția abstractă, inefabilă, contradictorie, contestată și mitizată pînă la excesul bonav! Ci oamenii care o finanțează, alcătuiesc, reprezintă (ordinea este pur aleatorie): părinți, profesori, elevi. Societatea în mare și în mic, resursa umană, ca să folosim un concept la modă!

   De ce reușește școala asemenea jalnice performanțe? Pentru că nu-și propune altceva. Pur și simplu. Pentru că se laudă cu reușitele individuale care nu i se datorează decît în mică și foarte mică măsură. Pentru că acei elevi care reușesc să-și făurească o carieră universitară în alte zări o fac tocmai pentru că s-au încăpățînat să fie ei înșiși sau, dacă nu au reușit acest lucru (pentru că nu au fost încurajați să o facă), odată ajunși în amfiteatrele universităților de prestigiu au avut puterea să se adapteze unor sisteme de învățămînt mult diferite de cel din care tocmai evadaseră. Acești – puțini – tineri care ajung la Oxford, UCL, Cambridge realizează că, în lumea universitară de azi, granițele dintre disciplinele înguste tind a se estompa. Studenții în matematici, sau în științele economice scriu eseuri. Se exprimă pe sine, sînt puși în situația de a comunica ceea ce știu, ceea ce gîndesc, ceea ce simt în texte care să poată fi citite și înțelese de cei interesați. Căci nici o știință nu există în afara comunicării. Nici cele mai complexe teorii științifice nu pot fi exprimate altfel decît prin cuvinte! 

   Și atunci, cum e posibil ca un sistem de învățămînt să producă oameni care urăsc cititul și scrisul în numele – catastrofă logică! – științei?!

   Răspunsul, din nou, este simplu: cei ce răspund de stabilirea finalităților educației nu știu, nici ei, mai mult decît cîteva „adevăruri” – clișeu: realul e una, umanul e alta, matematica, fizica, chimia sînt științe exacte, limba, comunicarea, filosofia, literatura – niște „chestii” numai bune de pierdut vremea. Niște „aberații”! Doamne, ferește să ne mai întrebăm, în această ecuație simplistă, care e locul muzicii, al artelor, în general, în educarea tinerilor de azi!

   Și atunci, la ce e bun bacul? Evident, la întărit convingeri! La atestarea unor clișee, unor „short-cut”-uri logice demne de un nou dicționar al ideilor de-a gata. 

Întrebări la început de vară

   De ce îl atacă liberalii oneșteni pe primar? Numai pentru că sînt în opoziție? Oare ei cred sincer că el este vinovat pentru falimentul TERMON?! 

    De ce tinde PSD să fie adăpostul rătăcirilor politice ale unora sau altora?! Partidul zămislit de Ion Iliescu pe scheletul jucăuș al PCR, șlefuit de Adrian Năstase în lupta contra economiei de piață, acoperit de jenă de un Mircea Geoană rătăcit în candidaturi mult prea ambițioase, gestionat ambiguu de un Victor Ponta este, oare, noua Mecca a politicienilor în căutare de o nouă identitate?! 

    De ce continuă unii să mizeze pe cartea Traian Băsescu în pofida faptului că nu a ieșit cu adevărat cîștigătoare decît pentru ea însăși?! 

   Deși nu așteptăm răspunsuri, perioada imediat următoare ne va aduce vești interesante! Mă rog, e un fel de a spune!

“Je suis pleinement favorable au mariage gay, mais seulement entre politiciens de gauche. Tout ce qui peut contribuer à leur non-reproduction est un bienfait pour tous !” Jean d’Ormesson

Este posibil așa ceva la Onești?

   Nu am scris de multă vreme aici, motivele nu au importanță. Dacă reiau acum acest nărav este pentru că aseară am avut parte de o confirmare a unei credințe mai vechi. Voi detalia imediat, nu înainte de a preciza că titlul acestor rînduri mi-a fost sugerat de o postare a unor prieteni pe pagina mea facebook.

   Da, la Onești este posibil ca sala Casei de Cultură să se umple în proporție de 90 % în seara unui concert al Corului Național de Cameră „Madrigal”!

   Nedumerirea noastră în fața unor astfel de realități provine, cred eu, din prea asidua frecventare a unor clișee mult prea facile: „cultura trece pe plan secund, viața materială este cea care îl interesează acum pe românul aflat în criză”. Sau: „Oneștiul moare încet, dar sigur”. Ori: „Cine să vină la un concert „Madrigal”? Tineri care ascultă manele? Pensionari săraci care se uită la Etno sau la Taraf TV? Muncitori șomeri? Profesori plictisiți? Elevi apatici?” etc. Lista acestor clișee retorice poate continua la infinit, dar realitatea de aseară a fost cu totul alta!

   În sală au fost nu numai intelectuali doritori să asculte o muzică de cea mai bună calitate, interpretată la cel mai înalt nivel artistic, pe viu, fără mijlocirea microfoanelor (da, corul „Madrigal” NU a avut nevoie de microfoane de fond, sunetul a fost sută la sută natural!). Au primit invitații și, astfel, au donat bani pentru proiectele sociale ale Rotary Club Onești - organizatorul acestui eveniment alături de Primăria Onești - și adolescenți, și muncitori, și șomeri, și pensionari, și elevi care au contribuit cu sume reduse, și oameni de afaceri extrem de ocupați, și profesori, medici, magistrați... Toți au venit animați de aceeași dorință de a se întîlni cu arta în stare pură, de a respira, pentru un ceas, un aer sublimat în esențe spirituale! 

   La Onești doar clișeele ieftine sînt scumpe, cultura adevărată are, însă, un preț pe care mulți sînt dispuși să-l plătească pentru a-i binemerita mîngîierea!

  Anul acesta, Corul „Madrigal” împlinește 50 de ani. Fondat de Marin Constantin, cel care i-a condus destinele pînă la plecarea la ceruri petrecută la 1 ianuarie 2011 (în timpul difuzării la TV a Concertului de Anul Nou de la Viena!), Madrigalul a ajuns să se identifice cu însăși esența muzicii corale în cea mai intimă fibră a acesteia: numai cine nu a avut ocazia de a asista la o repetiție condusă de regretatul maestru nu poate înțelege cu adevărat la ce nobil sacrificiu artistic sînt dispuși coriștii care acceptă și merită, în același timp, să cînte sub bagheta unui instrumentist de har titanic cum era Marin Constantin!

   Tinerii Madrigalului de azi, alături de mai vechii membri ai corului, continuă nobila misiune sub bagheta dirijorului Voicu Popescu. Acesta sondează noi filoane ale expresiei artistice, racordează o tradiție certă la un proiect care să asigure o continuitate armonică, flexibilă, de ce nu, îndrăzneață. 

   Aseară, publicul oneștean a ascultat și discursul inaugural al muzicologului prof. dr. Viorel Cosma, autor, între multe altele, al unei superbe cărți închinate lui Marin Constantin, lucrare apărută la de acum bine cunoscuta editură oneșteană Magic Print.

   Este puțin, este mult? Pentru un oraș care „nu are tradiție culturală,... care moare încet...” este exact atît cît trebuie să fie, atît cît doresc, la un moment dat, cei care trăiesc, în el, prezenți!

   P.S. Am primit un mesaj din partea Corului „Madrigal”. Îmi permit a-l reproduce aici întrucît el se adresează mai ales publicului don Onești:

   Bună ziua,

   Concertul de la Onești ne-a onorat prin oamenii care au participat la acest minunat proiect și prin publicul extrem de generos care au recompensat valoarea și munca noastră.
   Vă urăm mult succes în ceea ce doriți să împlinți și sperăm într-o colaborare cu ocazia Sfintei Sărbători de Crăciun.

   Cu mulțumiri și sincere aprecieri,
   Maria Stoica
   Director CNC Madrigal