„Fie ca frumuseţea pe care o iubim să se regăsească şi-n faptele noastre”

Cu voia domniei sale, reproduc mai jos un interviu acordat de George Grigore publicației Zaman. Fascinaţia Orientului: Un dialog cu prof.univ. dr. George Grigore CL: Domnule profesor universitar George Grigore, deveniţi pe zi ce trece o personalitate inconturnabilă. Practic tot ce ţine de lumea arabă, de cultura aceasta fascinantă şi de întâlnirea dintre lumea noastră şi lumea aflată sub semnul islamului, face la un moment dat referire la un studiu al dumneavoastră, la o tălmăcire fundamentală, la o contribuţie pe care aţi avut-o undeva, în lume, la o conferinţă sau un simpozion.

Evident toată această activitate uriaşă este fructul unui efort enorm, susţinut, dar şi a unor deschideri pe care le-aţi sesizat. Prima întrebare este cum aţi renunţat la un post de consultant într-o mare companie petrolieră, cu toate avantajele aferente, pentru munca la catedră? GG: Postul din compania respectivă, obținut imediat după absolvirea facultății, m-a ajutat să cunosc lumea arabă îndeaproape. Am călătorit de la Tripoli la Bagdad, de la Casablanca la Sanaa, de la Cairo la Amman, în lung și-n lat, adunând cunoștințe de limbă arabă, de cultură... Atunci când am considerat că am destule lucruri pe care le pot împărtăși și altora, m-am oprit din această lungă călătorie la catedră, chiar dacă salariul era cam de zece ori mai mic. Voiam, de asemenea, să am timpul necesar să scriu studii despre lucruri pe care le aflasem, să traduc opere care mă impresionaseră... Nu am regretat niciodată schimbarea pentru care am optat pentru că îmi place foarte mult ceea ce fac. CL: Să dezvăluim cititorilor noştri faptul că ne cunoaştem de ceva vreme. În perioada în care conduceam publicaţia culturală Ecart, supliment de cultură al ziarului Economistul, eraţi prezent în coloanele noastre cu eseuri interesante dar aţi şi adus numeroşi colaboratori. Faceţi din susţinerea tinerilor dumneavoastră învăţăcei o datorie morală, profesională? GG: Ori de câte ori am bucuria să descopăr studenți care au curiozitate intelectuală, au acea neliniște a căutării și acea generozitate de a împărtăși și altora din cunoștințele dobândite, mă gândesc cum să-i ajut, cum să-i motivez și mai mult. Una dintre motivări este să-i sprijin să publice pentru a vedea că și alții sunt interesați de munca lor. La Ecart, mulți studenți de-ai mei au publicat traduceri de literatură arabă, eseuri, recenzii. Unii dintre ei au devenit astăzi nume cunoscute, alții – inevitabil, nu-i așa? – s-au pierdut în vâltoarea vieții. Niciodată însă nu mă simt atât de dezamăgit de faptul că unii au renunțat încât să nu-i ajut în continuare pe cei care își propun să meargă pe acest drum. Iar eu, cu aceeași bucurie, o iau de la capăt iarăși și iarăși... CL: Sunteţi apropiat şi de mediul turcesc. Cunoaşteţi ţara şi ştiu că aţi desfăşurat acolo cercetări specifice. Puteţi să ne vorbiți despre ele? GG: Turcia îmi este o țară foarte dragă, ori de câte ori am posibilitatea merg acolo. Am făcut cercetări în domenii diverse. Am adunat texte din tradiția arabă specifică orașului Mardin, timp de șapte ani, și am reușit să public o monografie – singura din lume – dedicată acestui dialect: „L’arabe parlė à Mardin „ monographie d’un parler arabe „périphérique”, Pe lângă araba vorbită în femecătorul oraș de la granița Turciei cu Irakul și Siria, am făcut cercetări și am publicat câteva studii despre araba vorbită în Siirt, un alt oraș din sud-estul Turciei. M-a preocupat, de asemenea, limba și istoria kurzilor despre care am publicat mai multe cărți și studii. De asemenea, islamul în Turcia este un alt domeniu de cercetare asupra căruia m-am aplecat, cu o atenție deosebită asupra operelor lui Said Nursi din care am publicat traduceri și despre care am scris multe studii. În această toamnă, mă voi întoarce la Mardin pentru a cerceta legendele legate de Șahmeran – femeia-șarpe – devenită un simbol al acestei zone... CL: Cărţile pe care le-aţi tradus cu atâta trudă dar şi prefeţele altor cărţi despre care aţi scris, fac parte dintr-un eşantion de literatură pentru „aleşi”, nu ajung decât la specialişti, la un public aş zice restrâns. Cu toate acestea, perseveraţi să încântaţi acest public restrâns. Ca să zic aşa, singurele episoade în care cedaţi tentaţiei ieşirii către marele public sunt cele legate de lumea gastronomiei. Spuneţi-ne şi nouă cum reuşiţi, fiindcă noi, autorii care scriem pentru un public mic (şi mă includ cu umilinţă şi orgoliu în această categorie), riscăm adeseori să ne pierdem curajul sub avalanşa de cărţi, aruncată de edituri care vor cu orice preţ să ajungă la un mare public. GG: Nu mi-am ales niciodată cărțile pe care le-am tradus în funcție de câștigul financiar, ci m-am oprit asupra cărților care m-au impresionat și pe care am dorit să le ofer și altora... Am refuzat întodeauna cererile venite din diverse părți de a traduce o carte sau alta. Cărțile pe care le traduc nu au fost și nu sunt nici în cultura arabă pentru marele public, ci doar pentruun public cunoscător, sunt cărți de filosofie, de religie, de mistică. Eu cred că ar fi imoral ca, după ani de studiu, pentru a putea avea acces la astfel de cărți, să te apuci să traduci cărți fără valoare, cărți comerciale, cărți de propagandă și altele asemenea lor. Gastronomia este o pasiune veche. În Irak fiind, am adunat sute de rețete, pe care le-am publicat apoi și în română pentru toți cei care doresc să mănânce oriental. De altfel, gastronomia este un element important al oricărei culturi. Adeseori, primul contact pe care îl are cineva cu o altă cultură este cel gastronomic, înainte de literatură ori de lingvistică CL: Explicaţi-ne puţin ce înseamnă aceste afilieri ale dumneavoastră, mai exact, ambasador al Alianţei Civilizaţiilor (organism ONU) pentru România (din 2008) şi membru al Islam in South East Europe Forum (ISEEF), Sarajevo (din 2008). Ce aţi făcut mai exact ? GG: Am fost cooptat ca ambasador național al Alianţei Civilizaţiilor în 2008, fiindu-mi apreciată experiența câștigată în dialogul cu lumea arabă de-a lungul anilor, ca traducător, ca profesor, mai apoi. Alianța Civilizațiilor, așadar, este rezultatul natural al dialogului între civilizaţii şi a căpătat o formă instituţională în 2005, când Adunarea Generală a ONU a votat înfiinţarea Alianţei Civilizaţiilor, la iniţiativa Turciei și Spaniei. Lipsa dialogului, a încercării de a-l cunoaşte pe celălalt, face ca realitatea altui spaţiu cultural, diferit de-al nostru, să rămână învăluită într-o ceaţă deasă pe care, ca în spectacolele de karaghioz – cunoscutul teatru de umbre turcesc – proiectăm umbrele groteşti ale propriilor fantezii creând o lume a fabulosului şi irealului. Din ce în ce mai des, informaţiile care vin din alte spaţii culturale, lipsite de înţelegerea aspectelor specifice, apar ca lipsite de noimă, sporind astfel şi mai mult confuzia acestei lumi. În calitate de ambasador al Alianței, am inițiat și întreprins o serie de acțiuni, de conferințe, pe această temă, pe care le-am ținut la Islamabad, Sharjah, Riad, Doha, Istanbul etc. La reuniunea Alianței de la Istanbul din 2009 am atras atenția asupra faptului că dialogul interreligios are succes dacă nu este considerat a fi un mijloc de misionarism sau de propagandă religioasă, de silire a celuilalt de a îmbrăţişa o anume religie – căci de acest lucru se tem toţi cei care refuză acest tip de dialog – , ci este un prilej de a-l asculta pe celălalt, de a-i înţelege valorile religioase care constituie cadrul în care îşi trăieşte viaţa. Acest tip de dialog nu se constituie într-o târguială sau într-o dispută asupra uneia sau alteia dintre doctrine şi nici în acordarea întâietăţii uneia asupra alteia, căci orice religie – indiferent care este aceea – reprezintă un sistem de postulate pentru credincioşii respectivi, ce nu sunt negociabile cu adepţii unei alte religii. Dacă unui credincios i-ar trece prin cap că religia sa nu reprezintă un adevăr absolut, ar părăsi-o, negându-i învăţăturile şi ar îmbrăţişa o altă religie care ar corespunde speranţelor sale de mântuire. De aceea, aceste postulate se situează în afara cercului dialogului încă de la bun început. Nimeni nu poate fi blamat că se mândreşte cu valorile spirituale în care crede şi care-l călăuzesc în această lume, însă lucrurile stau altfel atunci când îi agresează pe alţii pentru credinţele lor în loc să-i asculte, să-i înţeleagă şi să-i respecte. În ceea ce privește afilierea la Islam in South East Europe Forum (ISEEF), cu sediul la Sarajevo,care-și propune reunirea într-o organizație a tuturor specialiștilor în islamul din sud-estul Europei, a venit în mod firesc, ca o recunoaștere a studiilor mele întreprinse asupra musulmanilor din Dobrogea: turci, tătari, rromi, albanezi... CL: Lumea conectată la interfaţa româno-turcă îşi aminteşte cu plăcere evenimentele prilejuite de aniversarea, în 2007, la Academia Română, a opt sute de ani de la nașterea lui Rumi şi prezenţa dumneavoastră, implicarea dumneavoastră în ele. Aveţi o pasiune aparte faţă de acest poet mistic al islamului? GG: În general mă pasionează mistica islamică cu doi dintre reprezentanții ei de frunte: Ibn Arabi și Jalaluddin Rumi, supranumit Mawlana („învățătorul nostru”). La Rumi am admirat întotdeauna strădania sa de a dezvălui frumusețea acestei lumi. Cu unul din versurile sale, care ilustrează această idee atât de generoasă, predominantă în opera sa, mi-am prefațat diverse intervenții în cadrul Alianței Civilizațiilor, vers care ar putea fi tradus cam așa: Fie ca frumuseţea pe care o iubim să se regăsească şi-n faptele noastre. CL: Dacă ar fi să vorbim despre pasiuni pur şi simplu, dacă aţi avea să zicem o perioadă în care sunteţi liber şi doriţi să citiţi, ce aţi citi din biblioteca dumneavoastră? GG: Am citit și, uneori, recitit cărțile din propria-mi bibliotecă, ea constituindu-se, de fapt, într-un depozit al propriilor mele lecturi. Orice carte își câștigă dreptul de a sta în biblioteca mea doar după ce a trecut proba lecturii. Le păstrez pentru că revin la ele în studiile mele. Dacă primesc o carte care nu mă interesează, o răsfoiesc și o dau cuiva ce ar putea fi interesat. Totuși, dacă aș avea timp, mult timp, mi l-aș petrece stând de vorbă cu bătrânii din Orient care sunt adevărate biblioteci, comori de cultură milenară transmisă pe cale orală și care începe să se piardă. Am mereu în minte ceea ce spunea Léopold Sédar Senghor despre cultura africană, dar care poate fi aplicat și altor spații culturale, și anume „quand un africain meurt, c’est une bibliothèque qui brûle” (când moare un african, o bibliotecă arde). CL: V-am avut ca oaspete în câteva din documentarele tv pe care le-am realizat mai demult în ciclul „Luminile islamului” la TVR1, în emisiunea Semne, pe care o producea inspiratul realizator Dan Micu. Este deja istorie, emisiuni de acest tip nu se mai pot face. Ce ar putea sensibiliza publicul din România pentru a înţelege mai mult din fascinaţia lumilor Orientului aşa încât să poată trece peste stereotipuri? GG: Publicul din România a fost mereu sensibil la tot ceea ce vine din Orient. Orientul face parte din noi, chiar dacă, sub influența unor mode, unii se grăbesc să declare contrariul, privind cu oarecare jenă moștenirea orientală din cultura română. Să nu uităm numărul mare de cuvinte arabo-persano-turcești din limba română, multele feluri de mâncare, de la pilaf la sarmale sau la nou-venita șaorma, piese de vestimentație, de la maramă la fotă, de la ilic la papuci, muzică, de la nai la caval, arhitectură, de la tavan la dușumea, de la bagdadie la giurgiuvea și așa mai departe. Practic, Orientul material este prezent în toate. Celălalt Orient, al lui al-Farabi, al lui al-Ghazali, al lui Ibn Sina, Orientul acela profund spiritual, își croiește mai greu drum către bursa valorilor ideatice din România. Aici trebuie să lucrăm mai mult... CL: Pot afirma faptul că tălmăcirea Coranului a fost marea încercare a vieţii dumneavoastră? Presupun că a fost enorm de dificil, dar că aveţi acum conştiinţa faptului că aţi făcut ceva fundamental pentru cultură! GG: Pentru traducerea Coranului în limba română – la care am lucrat zece ani – a trebuit să depășesc nu numai greutăţile ridicate de textul în sine, ci și pe cele de dincolo de text (cu mare impact asupra înțelegerii textului), generate de deosebirile inerente dintre două culturi aflate la mare distanţă, nu numai în spaţiu, dar şi în timp (Coranul are o vechime de circa o mie patru sute de ani în urmă). Așadar, m-am pregătit pentru această mare provocare studiind araba coranică, comentariile coranice, istoria acelor vremuri, traseul traducerii sale de-a lungul timpului atât în spaţiul islamic, cât şi în cel neislamic, teorii ale traducerii, lexicul religios românesc, pentru a găsi echivalențele potrivite, pentru a înțelege impactul unei astfel de traduceri într-un mediu cultural nou, locul pe care avea în cadrul unui dialog intercultural. Pentru a reda ceva din stilul Coranului – acea proză ritmată și rimată, sağ‘ – am recurs, acolo unde a fost cazul, la stilul folosit în poezia populară românească, în primele traduceri ale Bibliei (destul de apropiate stilistic de original). Încă de la apariţie, această transpunere a Coranului în limba română s-a bucurat de apreciarea specialiştilor în domeniul religiei, a publicului larg, ea constituindu-se într-un instrument important pe baza căruia se poate desfăşura un dialog interreligios. CL: Aveţi prieteni? Credeţi în această valoare a prieteniei sau sunteţi un singuratic convins şi vă feriţi de tot ce vă poate distrage de la munca dumneavoastră!? Există alte valenţe pentru prietenie în lumea islamică pe care o cunoaşteţi atât de bine? GG: Am să răspund în termeni contradictorii. Sunt un singuratic sociabil, adică îmi place să petrec mult timp studiind și atunci nu pot fi decât singur, dar am și mulți prieteni. Orice lucrare o scriu cu gândul la cineva, răspunzându-i unor nedumeriri, dezvăluindu-i lucruri noi. Orice se face cu oameni și pentru oameni, așa cum am auzit încă din copilărie în Grindul meu natal. Dacă se pierde din vedere acest lucru, nimic nu are valoare. Prietenia în lumea islamică, ca și în cea din alte lumi, este aceeași: disponibilitatea de a pune umărul pentru a ușura povara cuiva, necondiționat și fără a aștepta vreo răsplată... Cleopatra Lorinţiu

Doamnele în politică

   „Pedeapsa” pentru faptul că-mi refuz sistematic pierderea de timp în fața micului ecran TV se materializează taman în timpul scurtisimelor excepții cînd, cu ocazia meselor familiale din sufragerie, pornim televizorul ca să vedem și noi... ce mai este în lume. Indiferent de canalul de știri, dau peste aceleași imagini de tabloid care se perindă idiotizant de repetitiv, destinate, se pare, unui „target” de voyeuri debili, hămesiți după imagini vulgare. 

   Un singur exemplu acum și aici: formele îndoielnice ale unei doamne a politicii românești al cărei nume îl trec sub tăcere dintr-o inutilă discreție pe care mi-o asum unilateral. Doamna în chestiune se pregătește să candideze la cea mai înaltă funcție a statului. În timp ce ne sînt transmise fragmente de declarații în acest sens, pe ecrane ni se perindă imagini fixe sau mișcate în care personajul apare în diferite costume de baie, cu transfocări „meseriașe” ale posteriorului generos expus din toate pozițiile!

   Prin urmare, știm, nu știm cum ar putea fi președintele României în variantă feminină, dar știm cu siguranță cum i-ar putea arăta ceea ce ni se prezintă a fi una dintre cele mai de preț podoabe!

   Nu faptul că văd eu asemenea imagini la TV este grav, la o adică, o distinsă domniță jurnalistă îmi sugera că, dacă nu-mi plac clipurile difuzate de postul la care lucrează, pot muta pe Discovery, ceea ce este, desigur, o remarcă de bun simț! 

   Grav mi se pare faptul că doamna politician nu ia atitudine față de abuzul de imagine la care se dedau sistematic posturile noastre TV, în cel mai deplin dispreț față de dreptul la imagine, față de respectul minimal al intimității, față de, finalmente, cele mai simple reguli de bunăcuviință. 

   Grav, adaug, nu este acest dispreț televiziv generalizat (nu ai la ce să te aștepți de la absolvenții puzderiei de școli de jurnalism care învață orice numai limba română nu)! Gravă este complicitatea în care se scaldă personajul politic român. Gravă este colcăiala lubrică în care se amalgamează imbecil-lasciv valorile de mahala. Gravă este lipsa de educație și de demnitate la politicianul român. Gravă este lipsa perspectivei de însănătoșire socială la care ar trebui să contribuie școala, sistemul „național” de educație! 

   Grav este cercul vicios: politicieni-decidenți needucați stabilesc jaloanele unui sistem de educație care nu face decît să-i reproducă!

   Că actualul președinte construiește cu sîrg imaginea viitoarei candidate menite a-i urma în funcție, nu trebuie să ne mire. Afinitățile elective sar în ochi, „calitatea” umană este liantul indiscutabil al mariajului politic ale cărei victime sîntem pe cale a deveni... Tristă este doar pasiunea morbidă a mediilor românești de informare de a plusa pe cartea sordidului. Cu aplombul „profesionistului” care știe el ce face: că doar a studiat jurnalism și a auzit de „target”, „audiență”, „nișă” ș.c.l.!
   M-aș bucura enorm ca doamnele să joace un rol mult mai important în politica românească. Ar fi o garanție a impregnării acesteia cu bun simț, inteligență, rafinament. Atribute de care politica noastră are atîta nevoie! Da, cu condiția ca în politică să activeze adevăratele noastre doamne!