Educația în vremea pandemiei

Acest text, în pofida titlului, nu-și propune să epuizeze generoasa problematică a educației naționale. Pentru moment, două întrebări care animă suflarea românească preocupată de învățămînt:

            1) Ce facem cu „parcurgerea integrală a materiei”?

            2) Ce se fac elevii din clasele terminale care au de susținut examene?

            1) Răspunsul ar trebui să fie simplu, mai ales pentru cadrele didactice care, cel puțin teoretic, știu de mai bine de două decenii că programele de studiu pun accentul pe crearea de competențe și nu pe cantitatea de cunoștințe, de informații. Prin urmare, dacă toți cei interesați, părinți, profesori, ar judeca la rece și sănătos, întrebarea nici nu ar mai trebui pusă. Reordonarea, regîndirea strategiilor didactice și recalibrarea lor în funcție de noua ecuație spațiu-timp ar trebui să-i preocupe pe decidenții de la toate nivelurile.

            Consecințe / acțiuni de întreprins

            a. Urgenta alfabetizare „pe bune” a educatorilor (prefer acest termen celui de „cadre didactice”) în domeniul IT. Există, încă, profesori care se feresc de computer, care nu au sau, dacă au, folosesc rar o adresă electronică. Cursurile de perfecționare în domeniu s-au soldat, pentru mulți dintre ei, doar cu diplome și certificate. Cum să le ceri, peste noapte, să facă lecții online cînd ei nu au acasă un computer și evită „programatic” rețelele de socializare?!

            b. Comunicarea eficientă, atît pe verticală (minister, inspectorate, școli, profesori) cît și pe orizontală (între profesori, elevi, părinți, instituții) pentru a elimina înțelegerea defectuoasă, parțială, uneori catastrofală a noțiunilor cheie cu care operăm în educație. Mai pe șleau, formarea profesională continuă a educatorilor trebuie să se transforme din vorbă în faptă!

            c. Reeșalonarea conținuturilor „neparcurse” (groaznică această pasiune a multora pentru încremenirea în clișee!) pe parcursul anului școlar viitor și RENUNȚAREA LA IDEEA RELUĂRII CURSURILOR ÎNAINTE DE LUNA SEPTEMBRIE SAU CHIAR OCTOMBRIE! Prin ordin de ministru se poate încheia anul școlar și acum! Cu sau fără „medii încheiate”! Cu condiția să renunțăm a număra frunzele dacă vrem să salvăm pădurea!

            2) Simplu: se amînă aceste examene pentru luna august sau septembrie. Nici liceele nici facultățile nu au intenția de a rămîne fără elevi / studenți.

            În concluzie, spaimele produse de vehicularea insistentă a acestor întrebări s-ar risipi dacă responsabilii educației naționale ar avea curajul asumării răspunderii. Iar acesta nu poate veni în lipsa competenței profesionale care, la rîndul ei, trebuie să fie condiția sine qua non a instalării într-o funcție de coordonare.

De ce „î”

            Periodic, sînt întrebat, apostrofat, aspru criticat pentru că scriu cu „î” peste tot. Sau aproape. Am promis explicații, revin asupra subiectului - prima oară am scris în 1986, în „Flacăra”. Articolul a putut apărea după mazilirea redactorului șef Adrian Păunescu. El publicase, cu cîteva luni înainte, un lung articol în care susținea cauza revenirii la scrierea cu „â” pe care-l considera un „soldat al romanității noastre”.

            1. Argumentul „matematic”

            Un principiu axiomatic al teoriei codurilor (alfabetul este un cod folosit pentru transcrierea sunetelor unei limbi) spune că unui sunet îi corespunde unul și același semn (fiecărui element al mulțimii S îi corespunde un singur element al mulțimii L – funcție bijectivă). Din moment ce, în limba română, există un singur sunet [î], este firesc să-i corespundă un singur semn grafic, nu două, așa cum se întîmplă acum. A fost și mai rău, vom vedea mai la vale!

            2. Argumentul fonetic

            Dacă acceptăm argumentul 1, atunci trebuie să alegem un semn, o literă care să simbolizeze sunetul [î]. Alfabetul este o convenție, am putea folosi orice semn dar, în istoria limbii române (vezi argumentul 3), cele mai utilizate semne au fost, în ordine alfabetică, „â” și „î”. Am ales (nu eu, ci mulți lingviști și filologi români) semnul „î” deoarece sunetul [î] este, din punct de vedere articulatoriu, mult mai apropiat de sunetul [i] decît de sunetul [a]. Spre convingere, pronunțați, în fața oglinzii, în ordine, sunetele [a], [e], [i] și [î] și veți vedea că, în cazul ultimului, gradul de apertură (deschiderea buzelor) este același cu al precedentului.

            3. Argumentul istoric

            Aici, povestea e mai lungă. Primele texte scrise în limba română au folosit alfabetul chirilic. În timpul domniei lui Cuza, s-a trecut la cel latin. Sunetului [î] i-au fost atribuite nu mai puțin de 5 (cinci) semne: â, ê, î, ô, û. Promotorii acestei reguli doreau ca, prin transcrierea sunetului cu pricina, să se sugereze originea lui din limba latină. Dacă [î] provenea dintr-un [a], precum în manus, cuvîntul românesc corespunzător se scria „mână”. Tot așa:

            fontana – „fôntână”;

            ventus – „vênt”;

            rivus – „rîu”.

            Mai ciudată era alegerea transcrierii sunetului [î] provenit din cuvinte nelatine, precum maghiarul gond. În aceste cazuri, s-a optat pentru „â”: „gând”.

            Fără a intra în detalii, se poate observa că această opțiune „etimologizantă” era lipsită de coerență și, mai presus de orice, ducea la frecvente greșeli. Prin urmare, pe la începutul veacului trecut, s-a simplificat ortografia și au fost păstrate doar „â” și „î”, așa cum se practică și azi. Asta nu i-a împiedicat pe mulți scriitori, lingviști și filologi români să scrie numai cu „î”, din considerentul logic exprimat la punctul 1.

            O mențiune specială pentru persoanele I singular și a III-a plural ale verbului „a fi”: „sînt”. Aceste forme, spun lingviștii, au fost moștenite de limba română din forma de conjunctiv latinesc sintunt și nu din indicativul sunt. În română, vreme de veacuri (o atestă inclusiv textele chirilice care foloseau, pentru sunetul [î], semne corespunzătoare literei „î”), s-a pronunțat (și se mai pronunță încă” [sînt]. Atunci ce este cu forma „sunt”? Ei bine, se pare că, la un moment dat, din dorința de a „arăta” și pe această cale romanitatea limbii române, sunetul [î] din forma verbală cu pricina s-a transcris „u”. Mai pe șleau spus, se pronunța [sînt] dar se scria „sunt”. O dovadă clară în acest sens se află în îndrumarul ortografic al lui Adamescu, apărut în anii 30 ai veacului trecut: „Sunetul [î] din persoanele I singular și a III-a plural ale verbului „a fi” se scrie „u””. Iată cum, în prima jumătate a secolului al XX-lea, aveam 3 semne diferite pentru unul și același sunet.

            Un fenomen logic nu a întîrziat să apară: influența grafiei asupra pronunției. Dacă românul a văzut scris „sunt”, nu a întîrziat să abandoneze pronunția tradițională cu [î] și a trecut, treptat, la cea cu [u]. Pînă la începutul anilor 50 cînd... Academia a impus scrierea simplificată cu „î” peste tot. Inclusiv în „romîn” și derivatele lui. O reformă care, deși în spiritul argumentului 1, a fost iute politizată, interpretată ca fiind o concesie stalinistă făcută poporului muncitor care era mai puțin dispus să învețe complicata ortografie antebelică.

            În 1965, Academia a revenit la scrierea cu „â” numai în cuvântul „român” și derivatele sale, chipurile pentru a nu-i induce în eroare pe străinii care scriau numele țării noastre cu „a” corespunzător sunetului [î]: Roumanie, Romania, Rumänien etc.

            Imediat după „momentul revoluționar” din 1989, Academia Română, într-un elan recuperator al tradiției ante-comuniste (să restaureze Monarhia legitimă nu s-a grăbit nimeni!), a decis revenirea la scrierea duplicitară cu „â” și „î”, așa cum o știm azi. Votul a fost majoritar. S-au opus doar doi membri: singurii lingviști!

            Astăzi, scriitori, publiciști, artiști (dar și anonimi precum subsemnatul) au rămas fideli scrierii cu „î”, în spiritul argumentului 1. Dar ne lipsește curajul înlocuirii lui „â” din familia de cuvinte a lui „român”. L-au avut acad. Al Rosetti, Ovid Densusianu, Alexandru Philippide și alții.

            În loc de încheiere

            Se face des confuzia dintre o greșeală de limbă, gramaticală (morfologică, sintactică) și o abatere de la normă. Una e să spui și să scrii „cartea care am cumpărat-o” (în loc de „pe care”), să omiți o virgulă necesară („Haideți să mîncăm copii!” în loc de „Haideți să mîncăm, copii!”) sau să trîntești una în mijlocul unei secvențe logice: „Domnul X, a promulgat legea Y” sau, „Către, Inspectoratul Județean...”, în ultimele două exemple virgula fiind nu numai inutilă ci chiar dăunătoare, alta este să respecți coerența unui cod pe care ambiția politică și ignoranța unor nespecialiști l-au denaturat în mod arbitrar.

            Nu mai vorbesc de greșelile de coerență textuală care vădesc o disfuncție crasă a celei intelectuale. Texte și discursuri fără cap și coadă, anacolute, improprietăți lexicale inundă spațiul public real sau virtual. Pe lîngă acestea, proaste obiceiuri recente, precum spațiu în loc de cratimă sau lipsa majusculelor acolo unde sînt necesare, trec drept greșeli minore. Dar rămîn greșeli.

            Acest lung text nu intenționează să convingă pe cineva. Scopul său este pur informativ.

Citind ordonanța 8

Apicultorii au dreptul să circule, în anumite condiții. Lobby?! Discriminare?!

Dacă nu-și face treaba la timp, un apicultor care trăiește din asta, riscă să-și piardă obiectul muncii. Integral. Odată cu el, pierde toată lumea (unde-s ecologiștii care strigau că, odată cu albinele ar pieri umanitatea?!), mierea și produsele stupului, chiar dacă nu vor fi fiind „vitale”, sînt foarte utile. Personal, nu cred că mierea vindecă toate alea, dar cred că, utilizată cu măsură, ajută mult în menținerea sănătății.

Se poate replica: și alții pot păți același lucru. Așa este. Dacă am fi un popor ceva mai organizat, mai riguros, am cugeta din timp la toate cele și am ști mai bine să păstrăm dreapta măsură. Nu ar fi nevoie de atîtea reglementări, ordonanțe, amenzi.

Circulă peste tot imaginile cu indieni bătuți, pe stradă, de poliție. Unii chiar admiră respectiva atitudine. La polul opus, se vorbește (mai puțin, e drept) de Germania care, iată, are o mortalitate foarte scăzută în contextul în care nu a instaurat starea de urgență ci s-a limitat la recomandări.

Și-ntr-un caz și-n celălalt este vorba despre educație. Despre, da, tradiție. Unora nu le mai ajunge gura să strige că Iohannis nu e român, că (nu) face, (nu) drege... Dar cînd, la o adică, ne ajunge cuțitul la os, aceeași gură nu prididește să invoce ordinea, disciplina și rigoarea... altora.

Nici Dumnezeu, nici UE nu ne bagă-n traistă. Cel de Sus ne-a dat minte ca s-o folosim, să înțelegem. Dacă nu o cultivăm, să ne fie de bine, are cine se bucura.

O veste...

Și o veste bună: programul „școala altfel” va continua și în condițiile stării de urgență.

• Se vor evita conferințele sau utilizarea unor platforme online (sic!).
• Programul va cuprinde activități care se vor desfășura în casă, în familie (sic bis!)
• În mediul urban - în locuință. În mediul rural, în locuință dar și în „spațiul exterior restrâns - curte, grădină, livadă etc.” (sic ter!)

Nu se precizează dacă profesorii vor fi prezenți în familiile elevilor prin poze atîrnate cu sfoară, lipite cu scotch sau doar pe buzele elevilor care, la ora 21, vor ieși în balcoane / curți și le vor incanta numele!

Două jumătăți

      Constat că nu am mai scris aici de peste un an...

   Reînnod firul cu un scurt text de azi, provocat de tot mai frecventa circulație a textelor care deplîng prezentul slăvind trecutul...
   Garanta demnității este libertatea. În lipsa ei, totul este un artefact: fericirea, siguranța proprie și a familiei, nevoile de la baza piramidei (dar, în fapt toate nevoile unui om) primesc vizita calului troian. Captivitatea, de orice fel, dezumanizează. Îl transformă pe om nu în animal - acesta nu asuprește, nu fură, nu minte, nu înșală - ci într-o vietate kitsch, inadecvată. Excepțiile de felul lui Nicolae Steinhardt sînt rare... 

      Așadar, este firesc să ne fie dor de trecut, psihologii știu demult de ce: în trecut eram mai tineri, mai nepăsători, mai... zburdalnici. Însă a diviniza trecutul pentru a anatemiza prezentul este un demers (justificat psihic, cum spuneam) ineficient. Ne împiedică să pricepem că prezentul nostru va fi trecutul copiilor noștri, prin urmare, a vedea în prezent numai rele înseamnă a-i tulbura pe urmașii noștri, a le induce sentimentul alienant al unei relativizări păguboase. Practic, îi lipsim de cea mai puternică armă în lupta lor cu realitatea: cunoașterea optimistă. Rațională. Care ne-a fost dată tot de Cel de Sus...

      Am trăit jumătate de viață în comunism. Oricît de în putere și frumos eram pe-atunci (mă rog, e o vorbă!), nu aș retrăi acea perioadă! Poate, doar, pentru a lua unele decizii pentru care nu am avut curajul necesar. Una dintre ele: să-mi iau toată familia și să plec în lumea liberă! 

      Dar... mi-a lipsit curajul!

   

Educația celulară 3

Capitolul 2

Mitul evaluării ierarhizatoare – nota!

Mitul subsecvent al procentelor

            „Ne puneți notă?!” „Ne treceți notele în catalog?!” „Ce pot să fac să-mi măresc media?!” „Domn’ profesor, îmi mai trebuie doi de 10, pot să fac un referat / să aduc portofoliul” – cu varianta absolut superbă „ne ascultați la portofolii?!”

         Nu cred să existe cadru didactic care să nu audă zilnic asemenea întrebări! Nota este, de departe, cea mai autoritară expresie a evaluării. Luat repede, un profesor nici nu va ști să enunțe o alta! Din expresie numerică a evaluării (alături de multe altele pe care le înșiră conștiincios orice tratat de pedagogie), nota a devenit obsesie, instrument de tortură, bucățica de zahăr oferită parcimonios copilului dresat care a răspuns frumos, sau, dimpotrivă, biciul cu care elevul neascultător, care „nu și-a învățat” (acest pronume posesiv în dativ merită, el singur, o analiză aparte!) lecția. Nota este, de cele mai multe ori, singura „armă” (un termen ce-și are obîrșia în originile militare ale sistemului educației de tip național!) la îndemîna profesorului aflat în penurie de argumente motivaționale.

            Departe de a fi un instrument numai al educatorului, nota este, din păcate, obiectul obsesiei părinților. Nici nu ar putea fi altfel din moment ce, la final de an școlar, temutele liste ierarhizatoare pot produce (și produc, efectiv) tragedii familiale care marchează destine, distorsionează valori, uneori curmă chiar vieți! Am auzit părinți spunînd: „Nu mai avem pentru ce munci!” – atunci cînd copilul lor a reușit să obțină prima lui medie de 9 la o disciplină oarecare! „Elev de nota 10” este o emblemă pe care o hipervalorizează mediile de informare, părinții care-și vor rezolvate propriile frustrări prin performanțele odraslelor dar și, ceea ce e mai trist, înseși instituțiile școlare care-și văd astfel confirmată vocația elitistă!

            Cine poate spune, cu mîna pe inimă, că, între un elev de 10 și unul de 9,97, există o diferență reală?! Dar între unul de 9,93 și un altul de 9,83? Zece sutimi! Un abis de diferențe căruia nu-i corespunde, în fapt, nimic! Ce să mai spunem despre diferențele de un punct întreg, de două, de trei? Ele pot genera catastrofe existențiale în psiho-cronologia atomizată, dar la nivelul unei existențe umane complexe sunt tot atît de relevante precum cele dintre o ceapă și un cartof!

            Cu toate acestea, ierarhiile consfințite de note continuă să opereze la nivelul societății fie și în dauna realei competiții pe care se presupune că ar trebui s-o slujească. Media obținută la un examen este factorul direct care generează corupție în sistemul de învățămînt. De la profesorul supraveghetor în sala de examen și pînă la cel care corectează o teză, trecînd prin membrii comisiilor de evaluare, examinare, admitere, fără a uita nici personalul didactic auxiliar, orice ființă care-și leagă, într-un fel sau altul existența de „școală” este susceptibilă a intra în colimatorul corupătorului ahtiat după o notă cît mai mare! „Bacalaureatul cu 10!” – iată un țel pentru care nu puțini au încercat și, zic unii, au și reușit să-și promoveze ambițiile.

            Un 10 obținut prin fraudă este egal cu un 10 cinstit. Trist, revoltător? Desigur, dar… inevitabil în contextul în care o societate întreagă pare a face din notă țelul suprem al educației!

      Subsecvent mitului evaluării ierarhizatoare este mitul procentelor. Nici un raport, nici un plan de dezvoltare instituțională, nici un „plan managerial”, la orice nivel va fi fiind el, nu scapă de teroarea procentelor care, evident, trebuie să crească! Cum acestea se încăpățînează să fie numai 100, curba exponențială a creșterii lor sfidează definițiile și atinge neatinsul!

            Cifre seci, ele nu dau seama de cauzalități decît dacă sînt puse în relație cu alte cifre, din ce în ce mai multe, dar, cum comunicarea între bazele de date oficiale este sublimă dar lipsește cu desăvîrșire, procentele, cifrele rămîn forme fără fond. Poveștile din spatele lor rămîn, de cele mai multe ori, necunoscute. Astfel, deciziile la care ar putea conduce nu există nici ele! Prin urmare, nici o entitate politică ori administrativă nu-și poate construi o strategie coerentă în domeniul educației dacă dorește să se sprijine (doar) pe cifre.

Educația celulară (2)

Capitolul 1

Mitul caracterului naţional al educaţiei – educația de masă

           

            Nu ştiu ca, în decursul ultimelor două secole, vreo reformă în domeniul învăţămîntului să fi pus sub semnul întrebării caracterul naţional al educaţiei. S-a reformat tot ceea ce putea fi reformat, au izbucnit şi s-au stins revoluţii în întregul pantheon al mitologiei învăţării, toate straturile şi păturile ierarhiei conceptuale au fost răscolite, reaşezate, deconstruite, rezidite. Nimic nu a scăpat iureşului reformator care a cuprins şcolile ultimelor două veacuri, dar nimeni nu pare a contesta (şi cum să conteste de vreme ce nici nu se ia măcar în discuţie!) caracterul de sistem naţional al educaţiei.

            Dar mai întîi, o necesară definire a termenilor cu care operăm. În cele ce urmează, înţeleg a defini educaţia ca una dintre primele instituţii omeneşti care a beneficiat de un program fundamentat pe o serie de finalităţi generale şi pe seturi de obiective specifice, avînd ca grup ţintă generaţia înlocuitoare. Acţiunile menite să transmită şi să re-producă, în şi prin noua generaţie, tezaurul de cunoştinţe, deprinderi, aptitudini şi atitudini dobîndite de generaţiile anterioare s-au coagulat şi materializat, încă de timpuriu, în concentrate de cunoaştere – de la pereţi de peşteri la stele, tăbliţe şi papirusuri pînă la cărţi adunate în biblioteci, iar grija omului de a transmite mai departe ceea ce ştie s-a constituit poate în prima profesiune a istoriei, aceea de educator. Prin urmare, deşi extrem de veche, preocuparea de a transmite cunoaştere nu ambiţionează a deveni sistem-instituţie decît odată cu apariţia mitului naţional şi a tot ceea ce presupune acesta. Secolul al XIX-lea este cel care oferă omenirii instrumentele ideologice necesare transformării educaţiei dintr-o afacere individuală într-una naţională. Dacă tot cetăţeanul este îndrituit să fie educat, atunci el va fi şi obligat! Dezvoltarea personalităţii umane nu mai ţine de alegerea fiecăruia, ci devine raţiune de stat. Nimic mai logic, deci, decît standardizarea, uniformizarea, normarea. Caracterul naţional al educaţiei vine cu un alai de consecinţe care nu vor fi puse niciodată în discuţie: cei care decid ce, cum, cît, cînd se învaţă sînt reprezentanţii instituţionali ai beneficiarilor educaţiei. Familia, fie ea şi „celula de bază a societății”, într-o formulare celebră datorată unui gînditor al veacului al XIX-lea, nu are prea multe opțiuni atunci cînd vine vorba despre educarea progeniturii. „De stat” sau „particular”, învățămîntul este, totuși, unul de tip național. Prea puține concesii au fost făcute diversității (confesionale, în primul rînd, mult mai rar metodologice), iar atunci cînd vorbim despre alternative educaționale, ele trebuie „să se încadreze” într-un sistem național, să corespundă unor „standarde” fixate de stat. Cu alte cuvinte, fie că e de stat sau particular, învățămîntul este sau ar trebui să fie „de masă”.

            Este sistemul educațional de stat / național singurul apt să răspundă setului de nevoi și așteptări pe care societatea contemporană și-l formulează afișînd o superbă nepăsare față de standarde și cadre?! Iată o întrebare la care încearcă să răspundă eseul de față în partea a doua, dedicată unui model educațional pe care, dintr-o nevoie de concizie, convenim a-l denumi „celular”.