Capitolul 1
Mitul
caracterului naţional al educaţiei – educația de masă
Nu
ştiu ca, în decursul ultimelor două secole, vreo reformă în domeniul
învăţămîntului să fi pus sub semnul întrebării caracterul naţional al
educaţiei. S-a reformat tot ceea ce putea fi reformat, au izbucnit şi s-au
stins revoluţii în întregul pantheon al mitologiei învăţării, toate straturile
şi păturile ierarhiei conceptuale au fost răscolite, reaşezate, deconstruite,
rezidite. Nimic nu a scăpat iureşului reformator care a cuprins şcolile
ultimelor două veacuri, dar nimeni nu pare a contesta (şi cum să conteste de
vreme ce nici nu se ia măcar în discuţie!) caracterul de sistem naţional al
educaţiei.
Dar
mai întîi, o necesară definire a termenilor cu care operăm. În cele ce urmează,
înţeleg a defini educaţia ca una dintre primele instituţii omeneşti care a
beneficiat de un program fundamentat pe o serie de finalităţi generale şi pe
seturi de obiective specifice, avînd ca grup ţintă generaţia înlocuitoare.
Acţiunile menite să transmită şi să re-producă, în şi prin noua generaţie,
tezaurul de cunoştinţe, deprinderi, aptitudini şi atitudini dobîndite de generaţiile
anterioare s-au coagulat şi materializat, încă de timpuriu, în concentrate de
cunoaştere – de la pereţi de peşteri la stele, tăbliţe şi papirusuri pînă la
cărţi adunate în biblioteci, iar grija omului de a transmite mai departe ceea
ce ştie s-a constituit poate în prima profesiune a istoriei, aceea de educator.
Prin urmare, deşi extrem de veche, preocuparea de a transmite cunoaştere nu
ambiţionează a deveni sistem-instituţie decît odată cu apariţia mitului
naţional şi a tot ceea ce presupune acesta. Secolul al XIX-lea este cel care
oferă omenirii instrumentele ideologice necesare transformării educaţiei
dintr-o afacere individuală într-una naţională. Dacă tot cetăţeanul este
îndrituit să fie educat, atunci el va fi şi obligat! Dezvoltarea personalităţii
umane nu mai ţine de alegerea fiecăruia, ci devine raţiune de stat. Nimic mai
logic, deci, decît standardizarea, uniformizarea, normarea. Caracterul naţional
al educaţiei vine cu un alai de consecinţe care nu vor fi puse niciodată în
discuţie: cei care decid ce, cum, cît, cînd se învaţă sînt reprezentanţii
instituţionali ai beneficiarilor educaţiei. Familia, fie ea şi „celula de bază
a societății”, într-o formulare celebră datorată unui gînditor al veacului al
XIX-lea, nu are prea multe opțiuni atunci cînd vine vorba despre educarea
progeniturii. „De stat” sau „particular”, învățămîntul este, totuși, unul de
tip național. Prea puține concesii au fost făcute diversității (confesionale,
în primul rînd, mult mai rar metodologice), iar atunci cînd vorbim despre
alternative educaționale, ele trebuie „să se încadreze” într-un sistem
național, să corespundă unor „standarde” fixate de stat. Cu alte cuvinte, fie
că e de stat sau particular, învățămîntul este sau ar trebui să fie „de masă”.
Este
sistemul educațional de stat / național singurul apt să răspundă setului de
nevoi și așteptări pe care societatea contemporană și-l formulează afișînd o
superbă nepăsare față de standarde și cadre?! Iată o întrebare la care încearcă
să răspundă eseul de față în partea a doua, dedicată unui model educațional pe
care, dintr-o nevoie de concizie, convenim a-l denumi „celular”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu