Educația celulară 3

Capitolul 2

Mitul evaluării ierarhizatoare – nota!

Mitul subsecvent al procentelor

            „Ne puneți notă?!” „Ne treceți notele în catalog?!” „Ce pot să fac să-mi măresc media?!” „Domn’ profesor, îmi mai trebuie doi de 10, pot să fac un referat / să aduc portofoliul” – cu varianta absolut superbă „ne ascultați la portofolii?!”

         Nu cred să existe cadru didactic care să nu audă zilnic asemenea întrebări! Nota este, de departe, cea mai autoritară expresie a evaluării. Luat repede, un profesor nici nu va ști să enunțe o alta! Din expresie numerică a evaluării (alături de multe altele pe care le înșiră conștiincios orice tratat de pedagogie), nota a devenit obsesie, instrument de tortură, bucățica de zahăr oferită parcimonios copilului dresat care a răspuns frumos, sau, dimpotrivă, biciul cu care elevul neascultător, care „nu și-a învățat” (acest pronume posesiv în dativ merită, el singur, o analiză aparte!) lecția. Nota este, de cele mai multe ori, singura „armă” (un termen ce-și are obîrșia în originile militare ale sistemului educației de tip național!) la îndemîna profesorului aflat în penurie de argumente motivaționale.

            Departe de a fi un instrument numai al educatorului, nota este, din păcate, obiectul obsesiei părinților. Nici nu ar putea fi altfel din moment ce, la final de an școlar, temutele liste ierarhizatoare pot produce (și produc, efectiv) tragedii familiale care marchează destine, distorsionează valori, uneori curmă chiar vieți! Am auzit părinți spunînd: „Nu mai avem pentru ce munci!” – atunci cînd copilul lor a reușit să obțină prima lui medie de 9 la o disciplină oarecare! „Elev de nota 10” este o emblemă pe care o hipervalorizează mediile de informare, părinții care-și vor rezolvate propriile frustrări prin performanțele odraslelor dar și, ceea ce e mai trist, înseși instituțiile școlare care-și văd astfel confirmată vocația elitistă!

            Cine poate spune, cu mîna pe inimă, că, între un elev de 10 și unul de 9,97, există o diferență reală?! Dar între unul de 9,93 și un altul de 9,83? Zece sutimi! Un abis de diferențe căruia nu-i corespunde, în fapt, nimic! Ce să mai spunem despre diferențele de un punct întreg, de două, de trei? Ele pot genera catastrofe existențiale în psiho-cronologia atomizată, dar la nivelul unei existențe umane complexe sunt tot atît de relevante precum cele dintre o ceapă și un cartof!

            Cu toate acestea, ierarhiile consfințite de note continuă să opereze la nivelul societății fie și în dauna realei competiții pe care se presupune că ar trebui s-o slujească. Media obținută la un examen este factorul direct care generează corupție în sistemul de învățămînt. De la profesorul supraveghetor în sala de examen și pînă la cel care corectează o teză, trecînd prin membrii comisiilor de evaluare, examinare, admitere, fără a uita nici personalul didactic auxiliar, orice ființă care-și leagă, într-un fel sau altul existența de „școală” este susceptibilă a intra în colimatorul corupătorului ahtiat după o notă cît mai mare! „Bacalaureatul cu 10!” – iată un țel pentru care nu puțini au încercat și, zic unii, au și reușit să-și promoveze ambițiile.

            Un 10 obținut prin fraudă este egal cu un 10 cinstit. Trist, revoltător? Desigur, dar… inevitabil în contextul în care o societate întreagă pare a face din notă țelul suprem al educației!

      Subsecvent mitului evaluării ierarhizatoare este mitul procentelor. Nici un raport, nici un plan de dezvoltare instituțională, nici un „plan managerial”, la orice nivel va fi fiind el, nu scapă de teroarea procentelor care, evident, trebuie să crească! Cum acestea se încăpățînează să fie numai 100, curba exponențială a creșterii lor sfidează definițiile și atinge neatinsul!

            Cifre seci, ele nu dau seama de cauzalități decît dacă sînt puse în relație cu alte cifre, din ce în ce mai multe, dar, cum comunicarea între bazele de date oficiale este sublimă dar lipsește cu desăvîrșire, procentele, cifrele rămîn forme fără fond. Poveștile din spatele lor rămîn, de cele mai multe ori, necunoscute. Astfel, deciziile la care ar putea conduce nu există nici ele! Prin urmare, nici o entitate politică ori administrativă nu-și poate construi o strategie coerentă în domeniul educației dacă dorește să se sprijine (doar) pe cifre.