Educația celulară (1)

Cuvînt[1] înainte

            Textul de față este rezultatul unui demers subiectiv. O cugetare continuă, lungă de peste trei decenii, la rosturile educației, o experiență cu multe fațete, un șir lung de îndoieli întrerupt de scurte certitudini, credința că primul care trebuie să învețe este învățătorul, iată cîteva dintre resorturile care au dus la coagularea acestui scurt eseu.

            Căci eseu este; subiectiv, pe alocuri polemic, sincer, optimist. Și este în două părți: prima, dedicată enumerării cîtorva mituri ale educației și discutării unor fenomene care ni se par interesante, este un succint diagnostic (termen prea riguros, totuși!) a ceea ce numim sistemul de învățămînt. A doua parte este propunerea unui model educațional care, în opinia noastră, ar putea înlătura mare parte din neajunsurile actualului sistem, răspunzînd exigențelor societății contemporane a cărei dinamică copleșește picioarele de lut ale „educației naționale”. Capitolul 1 lămurește utilizarea ghilimelelor anterioare.

            Cititorul nu va afla, la final, o bibliografie exhaustivă căci nu va fi ținut în mîini un op științific. Cîteva titluri, o succintă sitografie au mai mult rolul unor deschideri care au contribuit la formularea întrebărilor, la aflarea unor răspunsuri și la formarea unui set de valori în care credem.

            În încheiere, un cuvînt de recunoștință față de profesorul George Văideanu de la Iași (RIP): deși am fost studentul Universității din București, am avut bucuria să-i audiez cîteva (prea puține) cursuri în timpul sesiunilor de pregătire a definitivatului, în 1986. După doi ani și jumătate de stagiatură pe Valea Bistriței, la Farcașa, nu eram convins că mi s-a hărăzit meseria vieții. Discuțiile cu domnia sa ne-au deschis orizonturi nebănuite, harul său ne-a impresionat și am început să devenim conștienți de misiune!

            Pluralul frazei precedente o include pe soția mea, Gabriela Fornica-Livada, colegă de facultate, rareori de cancelarie, cu care, încă de la început, împărtășesc pasiunea, obsesiile, căutările, bucuriile apostolatului. Nu puține dintre ideile acestui eseu s-au născut în lungile după-amieze în care ne povesteam aventurile zilei. Am citit, uneori, aceleași cărți, alteori ne-am povestit unul altuia ce am citit separat, ne-am contrazis (cum altfel?!), ne-am promis de multe ori (și nu ne-am ținut niciodată de cuvînt!) să nu mai vorbim acasă „de-ale școlii”...

            Un ultim paragraf în amintirea bunicului meu matern, Ioan Gh. Niculescu, profesor de limba și literatura română și de limba franceză, pe care l-am prins numai 12 ani în viață... Poveștile despre el, pe care mi le spuneau bunica și mama m-au întărit și, nu de puține ori, m-au făcut (continuă s-o facă) să mă simt vinovat. Atît cît am putut, am încercat să mi-l închipui un model...

Autorul

---

[1] Îmi asum grafia cu „î” din rațiuni lingvistice pe care, la cerere, le pot detalia.