ROMÂNIA ANULUI 2010
(partea a doua și ultima)

de Elena Buică
Toronto, Canada

Şi, peste răul acesta aşezat temeinic în ultimii 20 de ani, a căzut în vara aceasta, ca un adevărat blestem, criza care clocea de la o vreme încoace mai abitir în ţara noastră ca în alte părţi ale lumii. Măsurile de austeritate, pentru unii de-a dreptul cutremurătoare, au dat naştere la mari frământări. Nici aceste măsuri nu se desfăşoară după un concept politic, după un plan având o direcţie, nici măcar o intenţie, totul este improvizaţie de moment. În mod deosebit, măsurile prevăzute de reducere a pensiilor au adus un adevărat cutremur în rândul pensionarilor. Cu inima strânsă şi cu lacrimi în ochi am privit zbaterile neputincioase ale acestora adunaţi la porţile închise ale Cotrocenilor, acolo unde m-aş fi aflat şi eu dacă nu mă strămutam în Canada. Erau bătrâni care se zbuciumau în gol, cu chipuri pe care deznădejdea săpase cute adânci, doborâţi de arşiţa nemiloasă a soarelui torid şi duşi cu ambulanţele. Unii încercau să dea trânta cu braţele de fier ale poliţiştilor, alţii tremurau sau plângeau de revoltă neputincioasă, lipsiţi de orice fel de apărare, oameni ai nimănui, care în viaţa lor au realizat ceea ce jefuitorii de azi le-au smuls cu viclenie, iar acum vor să scoată chiar şi sufletul din ei. La cârma ţării, în opoziţie sau pe lângă politică, jefuitorii au fost neînduplecaţi, nu i-a mişcat nicio suferinţă, s-au ţinut tare pe poziţie. „Politica, în asemenea vremuri, cere OAMENI TARI”, s-a auzit glasul lor dârz şi răspicat. În România parcă a dispărut înţelesul cuvântului „umanitate”. Deşi Curtea Constituţională a respins reducerea pensiilor, s-au găsit alte portiţe de reducere a pensiilor – impozitarea - chiar şi mai mare decât era planificată reducerea. Şi mai dureros este că nici aceste măsuri nu sunt de mare ajutor redresării ţării, fiindcă nu producem nimic, doar cumpărăm împrumutându-ne de la FMI.

Peste această perioadă a furiei vieţii politice care m-a marcat pentru multă vreme, s-au aşternut evenimente ieşite din comun, fenomene meteorologice periculoase, călduri toride alternând cu ploi torenţiale iscate ca din senin, de parcă se rupea cerul cotropind zone mari ale ţării, canale prin care ieşea apa de un metru şi jumătate, inundaţii catastrofale, căci un necaz nu vine singur. „Aici a fost casa unei bătrâne pe care au luat-o apele cu bătrână cu tot” - arăta un om la televizor un loc rămas neted. În unele locuri, casele zăceau în apă până la streşini; au fost şi oameni duşi de ape, unii cu maşini cu tot.

Un proverb zice că: „apa trece, pietrele rămân” numai că pietre prea grele rămân legate de gâtul bieţilor oameni. O vină aparţine şi populaţiei care s-a lăsat păcălită de noua generaţie de comunişti născută din sânul celei de care am vrut să scăpăm, o generaţie şi mai hulpavă, şi mai fără Dumnezeu, şi mai mincinoasă, şi mai înecată în incultură şi mârlănie. Sunt mulţi oameni decenţi, muncitori care pot şi vor să construiască lucruri care să rămână, dar nimic nu-i mai încurajează să muncească, să respecte regulile succesului prin muncă. Mulţi au renunţat şi au luat calea străinătăţii, să muncească pentru alţii, iar unii se conduc după sloganul: „dacă munceşti, n-ai timp să mai câştigi un ban”, un pericol care paşte ţara şi care trezeşte în noi spaima spectrului falimentar.

Mi-aş dori ca aceste imagini dureroase să fie o umbră trecătoare amplificată de voalul crizei, căzut peste ţară, dar am mari îndoieli, fiindcă răul cel mare vine de la criza interioară, pentru care nu se urneşte nimic din loc.

Mi-a rămas nădejdea ca Dumnezeul cel Atotputernic să nu lase nimicirii acest popor trăitor pe tărâmuri de frumuseţi dumnezeieşti.

Septembrie 2010