Mîndria de a fi…

MÂNDRÍE, mândrii, s. f. 1. Sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. ♦ Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire. 2. Sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare. (DEX)

   În română, cuvîntul derivă din slavul mondru, inţelept, prudent, orgolios, frumos etc…

   În contextul în care-l voi plasa mai la vale, cuvîntul cu pricina are drept corespondent francez pe fier care, la origine, desemna calitatea unui animal de a nu se lăsa uşor îmblînzit, abia mai tîrziu sensurile evoluînd către zona laudativă – demnitate, respect de sine etc. În engleză, proud desemnează, la origine, o persoană mulţumită de sine, de propriile înfăptuiri sau de ale cuiva cu care se simte solidară.

   De ce aceste precizări acum? Este frecventă sintagma « mîndria de a fi român », mai cu seamă în preajma zilelor festive cum e cea de azi. Or, plecînd de la definiţia din DEX, nu văd de ce ar fi justificat acest sentiment în contextul în care un individ nu are nici un merit în faptul că s-a născut în sînul unei comunităţi etnice oarecare. M-am născut român fără să fi fost întrebat dacă vreau asta, prin urmare, alegerea neaparţinîndu-mi, nu am nici un merit şi nici vreo vină.

   Dacă e vorba de solidaritatre, de o mîndrie colectivă, atunci lucrurile se complică. Solidaritate cu ce? Cu ipoteticele infăptuiri măreţe ale neamului? Sînt acestea exclusiv bune, frumoase, demne de respect? Făcut-au românii numai lucruri bune în istorie? Şi toţi? Şi dacă da (prin absurd), sînt eu îndreptăţit să mă mîndresc cu faptele altora? Oare nu ar trebui să iau în calcul în primul rînd propriile fapte? Ce merit am eu că o seamă de elevi sînt premiaţi la olimpiade internaţionale? Că o mînă de sportivi obţin medalii la un moment dat? Că un savant român a inventat sau a descoperit ceva? Pot fi mîndru, în calitatea mea de român, de realizările altui român, numai şi numai dacă am contribuit cu ceva concret la acele realizări. Numai simplul fapt că împărtăşim aceeaşi cetăţenie nu-mi conferă în nici un caz dreptul de a fi mîndru de succesele unui concetăţean.

   Să fiu mîndru că sînt contemporan cu cineva anume? Iată o listă posibilă: Mircea Cărtărescu, Eugen Negrici, Nadia Comănici, Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Radu Beligan, Gheorghe Hagi, Gigi Becali, Loredana Groza, Emil Constantinescu, Miron Mitrea, Traian Băsescu, Emil Boc, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Corneliu Vadim Tudor, Roberta Anastase, Elena Udrea, Crin Antonescu, Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc, Andrei Şerban, Andrei Pleşu, Doina Cornea, Ana Blandiana, Aura Urziceanu, Andrei Marga, Johnny Răducanu... În afară de faptul că sînt români, toţi cei enumeraţi au prea puţine lucruri în comun. Pentru mine, ca individ, fiecare dintre ei face parte din lumi diferite şi se pot agrega cu greu într-o entitate de care să pot fi mîndru. Luaţi în parte, însă, mulţi dintre ei sînt demni de toată stima, dar NU faptul că sînt români îi face să fie aşa, ci propriile lor înfăptuiri în literatură, teatru, muzică, sport, politică!

   Azi, primul ministru a fost huiduit. Tot azi, s-a încălcat, oare pentru a cîta oară, constituţia. Ziua naţională a României! A cui Românie?

   Nu ştiu dacă am dreptul să fiu mîndru de ceva. Oricum, nu de a fi român!

   P.S. Un nou sondaj în subsol...