Constat că nu am mai scris aici de peste un an...
Reînnod firul cu un scurt text de azi, provocat de tot mai frecventa circulație a textelor care deplîng prezentul slăvind trecutul...
Garanta demnității este libertatea. În lipsa ei, totul este un artefact: fericirea, siguranța proprie și a familiei, nevoile de la baza piramidei (dar, în fapt toate nevoile unui om) primesc vizita calului troian. Captivitatea, de orice fel, dezumanizează. Îl transformă pe om nu în animal - acesta nu asuprește, nu fură, nu minte, nu înșală - ci într-o vietate kitsch, inadecvată. Excepțiile de felul lui Nicolae Steinhardt sînt rare...
Așadar, este firesc să ne fie dor de trecut, psihologii știu demult de ce: în trecut eram mai tineri, mai nepăsători, mai... zburdalnici. Însă a diviniza trecutul pentru a anatemiza prezentul este un demers (justificat psihic, cum spuneam) ineficient. Ne împiedică să pricepem că prezentul nostru va fi trecutul copiilor noștri, prin urmare, a vedea în prezent numai rele înseamnă a-i tulbura pe urmașii noștri, a le induce sentimentul alienant al unei relativizări păguboase. Practic, îi lipsim de cea mai puternică armă în lupta lor cu realitatea: cunoașterea optimistă. Rațională. Care ne-a fost dată tot de Cel de Sus...
Am trăit jumătate de viață în comunism. Oricît de în putere și frumos eram pe-atunci (mă rog, e o vorbă!), nu aș retrăi acea perioadă! Poate, doar, pentru a lua unele decizii pentru care nu am avut curajul necesar. Una dintre ele: să-mi iau toată familia și să plec în lumea liberă!
Dar... mi-a lipsit curajul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu