De ce „î”

            Periodic, sînt întrebat, apostrofat, aspru criticat pentru că scriu cu „î” peste tot. Sau aproape. Am promis explicații, revin asupra subiectului - prima oară am scris în 1986, în „Flacăra”. Articolul a putut apărea după mazilirea redactorului șef Adrian Păunescu. El publicase, cu cîteva luni înainte, un lung articol în care susținea cauza revenirii la scrierea cu „â” pe care-l considera un „soldat al romanității noastre”.

            1. Argumentul „matematic”

            Un principiu axiomatic al teoriei codurilor (alfabetul este un cod folosit pentru transcrierea sunetelor unei limbi) spune că unui sunet îi corespunde unul și același semn (fiecărui element al mulțimii S îi corespunde un singur element al mulțimii L – funcție bijectivă). Din moment ce, în limba română, există un singur sunet [î], este firesc să-i corespundă un singur semn grafic, nu două, așa cum se întîmplă acum. A fost și mai rău, vom vedea mai la vale!

            2. Argumentul fonetic

            Dacă acceptăm argumentul 1, atunci trebuie să alegem un semn, o literă care să simbolizeze sunetul [î]. Alfabetul este o convenție, am putea folosi orice semn dar, în istoria limbii române (vezi argumentul 3), cele mai utilizate semne au fost, în ordine alfabetică, „â” și „î”. Am ales (nu eu, ci mulți lingviști și filologi români) semnul „î” deoarece sunetul [î] este, din punct de vedere articulatoriu, mult mai apropiat de sunetul [i] decît de sunetul [a]. Spre convingere, pronunțați, în fața oglinzii, în ordine, sunetele [a], [e], [i] și [î] și veți vedea că, în cazul ultimului, gradul de apertură (deschiderea buzelor) este același cu al precedentului.

            3. Argumentul istoric

            Aici, povestea e mai lungă. Primele texte scrise în limba română au folosit alfabetul chirilic. În timpul domniei lui Cuza, s-a trecut la cel latin. Sunetului [î] i-au fost atribuite nu mai puțin de 5 (cinci) semne: â, ê, î, ô, û. Promotorii acestei reguli doreau ca, prin transcrierea sunetului cu pricina, să se sugereze originea lui din limba latină. Dacă [î] provenea dintr-un [a], precum în manus, cuvîntul românesc corespunzător se scria „mână”. Tot așa:

            fontana – „fôntână”;

            ventus – „vênt”;

            rivus – „rîu”.

            Mai ciudată era alegerea transcrierii sunetului [î] provenit din cuvinte nelatine, precum maghiarul gond. În aceste cazuri, s-a optat pentru „â”: „gând”.

            Fără a intra în detalii, se poate observa că această opțiune „etimologizantă” era lipsită de coerență și, mai presus de orice, ducea la frecvente greșeli. Prin urmare, pe la începutul veacului trecut, s-a simplificat ortografia și au fost păstrate doar „â” și „î”, așa cum se practică și azi. Asta nu i-a împiedicat pe mulți scriitori, lingviști și filologi români să scrie numai cu „î”, din considerentul logic exprimat la punctul 1.

            O mențiune specială pentru persoanele I singular și a III-a plural ale verbului „a fi”: „sînt”. Aceste forme, spun lingviștii, au fost moștenite de limba română din forma de conjunctiv latinesc sintunt și nu din indicativul sunt. În română, vreme de veacuri (o atestă inclusiv textele chirilice care foloseau, pentru sunetul [î], semne corespunzătoare literei „î”), s-a pronunțat (și se mai pronunță încă” [sînt]. Atunci ce este cu forma „sunt”? Ei bine, se pare că, la un moment dat, din dorința de a „arăta” și pe această cale romanitatea limbii române, sunetul [î] din forma verbală cu pricina s-a transcris „u”. Mai pe șleau spus, se pronunța [sînt] dar se scria „sunt”. O dovadă clară în acest sens se află în îndrumarul ortografic al lui Adamescu, apărut în anii 30 ai veacului trecut: „Sunetul [î] din persoanele I singular și a III-a plural ale verbului „a fi” se scrie „u””. Iată cum, în prima jumătate a secolului al XX-lea, aveam 3 semne diferite pentru unul și același sunet.

            Un fenomen logic nu a întîrziat să apară: influența grafiei asupra pronunției. Dacă românul a văzut scris „sunt”, nu a întîrziat să abandoneze pronunția tradițională cu [î] și a trecut, treptat, la cea cu [u]. Pînă la începutul anilor 50 cînd... Academia a impus scrierea simplificată cu „î” peste tot. Inclusiv în „romîn” și derivatele lui. O reformă care, deși în spiritul argumentului 1, a fost iute politizată, interpretată ca fiind o concesie stalinistă făcută poporului muncitor care era mai puțin dispus să învețe complicata ortografie antebelică.

            În 1965, Academia a revenit la scrierea cu „â” numai în cuvântul „român” și derivatele sale, chipurile pentru a nu-i induce în eroare pe străinii care scriau numele țării noastre cu „a” corespunzător sunetului [î]: Roumanie, Romania, Rumänien etc.

            Imediat după „momentul revoluționar” din 1989, Academia Română, într-un elan recuperator al tradiției ante-comuniste (să restaureze Monarhia legitimă nu s-a grăbit nimeni!), a decis revenirea la scrierea duplicitară cu „â” și „î”, așa cum o știm azi. Votul a fost majoritar. S-au opus doar doi membri: singurii lingviști!

            Astăzi, scriitori, publiciști, artiști (dar și anonimi precum subsemnatul) au rămas fideli scrierii cu „î”, în spiritul argumentului 1. Dar ne lipsește curajul înlocuirii lui „â” din familia de cuvinte a lui „român”. L-au avut acad. Al Rosetti, Ovid Densusianu, Alexandru Philippide și alții.

            În loc de încheiere

            Se face des confuzia dintre o greșeală de limbă, gramaticală (morfologică, sintactică) și o abatere de la normă. Una e să spui și să scrii „cartea care am cumpărat-o” (în loc de „pe care”), să omiți o virgulă necesară („Haideți să mîncăm copii!” în loc de „Haideți să mîncăm, copii!”) sau să trîntești una în mijlocul unei secvențe logice: „Domnul X, a promulgat legea Y” sau, „Către, Inspectoratul Județean...”, în ultimele două exemple virgula fiind nu numai inutilă ci chiar dăunătoare, alta este să respecți coerența unui cod pe care ambiția politică și ignoranța unor nespecialiști l-au denaturat în mod arbitrar.

            Nu mai vorbesc de greșelile de coerență textuală care vădesc o disfuncție crasă a celei intelectuale. Texte și discursuri fără cap și coadă, anacolute, improprietăți lexicale inundă spațiul public real sau virtual. Pe lîngă acestea, proaste obiceiuri recente, precum spațiu în loc de cratimă sau lipsa majusculelor acolo unde sînt necesare, trec drept greșeli minore. Dar rămîn greșeli.

            Acest lung text nu intenționează să convingă pe cineva. Scopul său este pur informativ.