Am primit un articol mai lung de la doamna profesoară Elena Buică din Toronto. Cu permisiunea domniei sale îl voi publica în foileton, pe parcursul a cîteva zile. Voi reveni curînd cu amănunte despre autoare. Acum, doar atît: bucurați-vă mintea și sufletul citind o limbă românească autentică ce transmite un mesaj aidoma, însă trist. Promit și ceva mai vesel! Vă mulțumim, doamnă profesoară!

ROMÂNIA ANULUI 2010

de Elena Buică

Toronto, Canada

În cele zece săptămâni cât am stat în ţară în vara acestui an, nu pot spune că am făcut descoperiri în slujba vieţii care să răstoarne drumurile croite în ultimii 20 de ani. Desfăşurarea evenimentelor majore era previzibilă într-un anume fel şi totuşi, aşa cum s-au derulat sub ochii mei aspectele politice, ele au fost o adevărată rană vie.

Prima impresie pe care o ai în contact cu ţara, după o absenţă mai mare, este aceea a unui teritoriu răvăşit, a unei ţări în fierbere dar care nu dă în clocot, a unei ţări care încă nu-şi găseşte drumul spre locul care i se cuvine alături de ţările cu civilizaţie avansată, a unei ţări împotmolite, care nu se mai poate mişca.

Deşi dezvoltarea tehnicii şi hărnicia unor oameni de treabă ai ţării împing progresul şi-l fac vizibil în unele aspecte, acestea par neînsemnate, fiindcă sunt mult mai izbitoare neîmplinirile şi rănile sociale. Coborând din avion, te întâmpină un Bucureşti ce pare tot mai vizibil un conglomerat de clădiri diverse, „trântite” la întâmplare, fără niciun stil, fără nicio noimă, făcute după gustul şi interesul te miri cui. Primăria nu şi-a putut impune un punct de vedere şi a lăsat să dicteze haosul arhitectonic. Haitele de câini rămân ca o emblemă a oraşului, ba mai mult, ceea ce nu s-a pomenit până acum, sunt câini vagabonzi şi în sate, aduşi de orăşeni şi lăsaţi fără stăpâni. Dar toate neîmplinirile de tot felul, par nimicuri pe lângă răul cel mare perceput de întreaga populaţie ca venind de la îmbogăţiţii din avutul ţării în cel mai scurt timp posibil, cu uriaşe averi pe care în alte ţări oamenii le acumulează de-a lungul mai multor generaţii.

E tot mai vizibil cum scena politică a României a fost luată-n stăpânirea unor persoane inferioare moral şi intelectual, adevăraţi panglicari. Aceşti oameni fără suflet şi fără minte n-au nimic comun cu cei pe care-i reprezintă, căci problemele ţării au doar valoare de paravan. Incultura şi mârlănia lor sunt sufocante. Te înspăimântă gândul că se poate distruge imaginea naţională şi încrederea în ceea ce suntem, dacă nu găsim o contrapondere a răutăţilor care s-au aşezat greu şi înspăimântător peste ţară. Societatea şi individul se degradează continuu, devin cetăţeni de mâna a doua, mai uşor de manipulat. Mulţi vizitatori, trecând prin ţară, remarcă feţele întunecate ale românilor. Sunt neplăcut impresionaţi de lipsa lor de încredere, de suspiciune chiar în cele mai nevinovate gesturi sau cuvinte de bunăvoinţă, sau de nervozitatea cu care sunt gata să sară la arţag.

Ţara condusă cu vinovăţie ticăloasă de aceşti răpitori hulpavi a fost împinsă fără remuşcare pe buza prăpastiei economice şi sociale. Bate un vânt rece în suflet la gândul că ne paşte ruina şi catastrofa finală, o adevărată apocalipsă. Lipsa unei perspective a pus stăpânire pe întreaga ţară ca un adevărat ţol întunecat. Nu se mai întrezăreşte potenţialul unor uragane care să măture răul ce a pus stăpânire pe ţară.

Oamenii nu au cum să mai lupte împotriva lor, căci hoţii aceştia îmbrăcaţi în straie politice şi-au făcut legi ca să fure avutul ţării în mod legal şi şi-au subordonat justiţia. Populaţia pare epuizată, năucită, fără repere, deposedată de speranţe, pare încremenită în inerţii. Se uită nepuntincioasă cum jecmănesc, cum fac să nu mai existe demnitate naţională de parcă nici n-a fost în dicţionar, cum fac să dispară criteriile valorice lăsând în urmă o derută îngrijorătoare. Sunt de-a dreptul înfricoşători aceşti jefuitori care au dat la pământ avutul şi economia ţării.