Periodic,
sînt întrebat, apostrofat, aspru criticat pentru că scriu cu „î” peste tot. Sau
aproape. Am promis explicații, revin asupra subiectului - prima oară am scris
în 1986, în „Flacăra”. Articolul a putut apărea după mazilirea redactorului șef
Adrian Păunescu. El publicase, cu cîteva luni înainte, un lung articol în care
susținea cauza revenirii la scrierea cu „â” pe care-l considera un „soldat al
romanității noastre”.
1.
Argumentul „matematic”
Un
principiu axiomatic al teoriei codurilor (alfabetul este un cod folosit pentru
transcrierea sunetelor unei limbi) spune că unui sunet îi corespunde unul și
același semn (fiecărui element al mulțimii S îi corespunde un singur element al
mulțimii L – funcție bijectivă). Din moment ce, în limba română, există un
singur sunet [î], este firesc să-i corespundă un singur semn grafic, nu două,
așa cum se întîmplă acum. A fost și mai rău, vom vedea mai la vale!
2.
Argumentul fonetic
Dacă
acceptăm argumentul 1, atunci trebuie să alegem un semn, o literă care să
simbolizeze sunetul [î]. Alfabetul este o convenție, am putea folosi orice semn
dar, în istoria limbii române (vezi argumentul 3), cele mai utilizate semne au
fost, în ordine alfabetică, „â” și „î”. Am ales (nu eu, ci mulți lingviști și
filologi români) semnul „î” deoarece sunetul [î] este, din punct de vedere
articulatoriu, mult mai apropiat de sunetul [i] decît de sunetul [a].
Spre convingere, pronunțați, în fața oglinzii, în ordine, sunetele [a], [e], [i]
și [î] și veți vedea că, în cazul ultimului, gradul de apertură (deschiderea
buzelor) este același cu al precedentului.
3.
Argumentul istoric
Aici,
povestea e mai lungă. Primele texte scrise în limba română au folosit alfabetul
chirilic. În timpul domniei lui Cuza, s-a trecut la cel latin. Sunetului [î] i-au
fost atribuite nu mai puțin de 5 (cinci) semne: â, ê, î, ô, û. Promotorii
acestei reguli doreau ca, prin transcrierea sunetului cu pricina, să se sugereze
originea lui din limba latină. Dacă [î] provenea dintr-un [a], precum în manus,
cuvîntul românesc corespunzător se scria „mână”. Tot așa:
fontana
– „fôntână”;
ventus
– „vênt”;
rivus – „rîu”.
Mai
ciudată era alegerea transcrierii sunetului [î] provenit din cuvinte nelatine,
precum maghiarul gond. În aceste cazuri, s-a optat pentru „â”: „gând”.
Fără
a intra în detalii, se poate observa că această opțiune „etimologizantă” era
lipsită de coerență și, mai presus de orice, ducea la frecvente greșeli. Prin
urmare, pe la începutul veacului trecut, s-a simplificat ortografia și au fost
păstrate doar „â” și „î”, așa cum se practică și azi. Asta nu i-a împiedicat pe
mulți scriitori, lingviști și filologi români să scrie numai cu „î”, din
considerentul logic exprimat la punctul 1.
O
mențiune specială pentru persoanele I singular și a III-a plural ale verbului
„a fi”: „sînt”. Aceste forme, spun lingviștii, au fost moștenite de limba
română din forma de conjunctiv latinesc sintunt și nu din indicativul sunt.
În română, vreme de veacuri (o atestă inclusiv textele chirilice care foloseau,
pentru sunetul [î], semne corespunzătoare literei „î”), s-a pronunțat (și se
mai pronunță încă” [sînt]. Atunci ce este cu forma „sunt”? Ei bine, se pare că,
la un moment dat, din dorința de a „arăta” și pe această cale romanitatea
limbii române, sunetul [î] din forma verbală cu pricina s-a transcris „u”. Mai
pe șleau spus, se pronunța [sînt] dar se scria „sunt”. O dovadă clară în acest
sens se află în îndrumarul ortografic al lui Adamescu, apărut în anii 30 ai
veacului trecut: „Sunetul [î] din persoanele I singular și a III-a plural ale
verbului „a fi” se scrie „u””. Iată cum, în prima jumătate a secolului al XX-lea,
aveam 3 semne diferite pentru unul și același sunet.
Un
fenomen logic nu a întîrziat să apară: influența grafiei asupra pronunției. Dacă
românul a văzut scris „sunt”, nu a întîrziat să abandoneze pronunția
tradițională cu [î] și a trecut, treptat, la cea cu [u]. Pînă la începutul anilor
50 cînd... Academia a impus scrierea simplificată cu „î” peste tot. Inclusiv în
„romîn” și derivatele lui. O reformă care, deși în spiritul argumentului 1, a
fost iute politizată, interpretată ca fiind o concesie stalinistă făcută
poporului muncitor care era mai puțin dispus să învețe complicata ortografie
antebelică.
În
1965, Academia a revenit la scrierea cu „â” numai în cuvântul „român” și derivatele
sale, chipurile pentru a nu-i induce în eroare pe străinii care scriau numele
țării noastre cu „a” corespunzător sunetului [î]: Roumanie, Romania, Rumänien
etc.
Imediat
după „momentul revoluționar” din 1989, Academia Română, într-un elan
recuperator al tradiției ante-comuniste (să restaureze Monarhia legitimă nu s-a
grăbit nimeni!), a decis revenirea la scrierea duplicitară cu „â” și „î”, așa
cum o știm azi. Votul a fost majoritar. S-au opus doar doi membri: singurii
lingviști!
Astăzi,
scriitori, publiciști, artiști (dar și anonimi precum subsemnatul) au rămas
fideli scrierii cu „î”, în spiritul argumentului 1. Dar ne lipsește curajul înlocuirii
lui „â” din familia de cuvinte a lui „român”. L-au avut acad. Al Rosetti, Ovid
Densusianu, Alexandru Philippide și alții.
În
loc de încheiere
Se
face des confuzia dintre o greșeală de limbă, gramaticală (morfologică,
sintactică) și o abatere de la normă. Una e să spui și să scrii „cartea care am
cumpărat-o” (în loc de „pe care”), să omiți o virgulă necesară („Haideți să
mîncăm copii!” în loc de „Haideți să mîncăm, copii!”) sau să trîntești una în
mijlocul unei secvențe logice: „Domnul X, a promulgat legea Y” sau, „Către,
Inspectoratul Județean...”, în ultimele două exemple virgula fiind nu numai
inutilă ci chiar dăunătoare, alta este să respecți coerența unui cod pe care
ambiția politică și ignoranța unor nespecialiști l-au denaturat în mod
arbitrar.
Nu
mai vorbesc de greșelile de coerență textuală care vădesc o disfuncție crasă a
celei intelectuale. Texte și discursuri fără cap și coadă, anacolute,
improprietăți lexicale inundă spațiul public real sau virtual. Pe lîngă
acestea, proaste obiceiuri recente, precum spațiu în loc de cratimă sau lipsa majusculelor
acolo unde sînt necesare, trec drept greșeli minore. Dar rămîn greșeli.
Acest
lung text nu intenționează să convingă pe cineva. Scopul său este pur
informativ.
Un comentariu:
Un text cu care sînt complet de acord. Felicitări! Eu m-am auto-blocat în grafia învățată în școală nu pentru că aș fi vreo comunistă nostalgică, ci pentru că, după 1989, nu mi se părea corect (cum nu mi se pare nici acum corect) să se înlocuiască o „nedreptate” printr-o altă „nedreptate”. Eu m-am revoltat atunci cînd o decizie a Academiei române a fost considerată obligatorie în sistemul public. Am mai fost revoltată de faptul că mulți spuneau că democrația este „dictatura majorități” (vezi modul în care au decis academicienii, fără a lua în seamă argumentele specialiștilor). Așa au apărut celebrele „sânt” sau „reântâlnirea după 20 de ani”. Treptat, majoritatea a început să decidă, fără să facă efortul de a înțelege despre ce este vorba. Acum am ajuns ca unii să nu creadă în virus, dar să creadă în orice alte închipuiri, doar pentru că le este comod să creadă doar ce le convine, indiferent dacă se pricep sau nu la domeniul respectiv. Las aici mai multe despre î din i: https://philean.wordpress.com/2011/01/20/daca-as-avea-vreo-putere-as-cere-tuturor-sa-scrie-corect-si-cu-diacritice/
Trimiteți un comentariu