M-am născut cînd comunismul împlinea în România 10 ani. Sau 13, după o altă numărătoare. Diferența este nesemnificativă la scara istoriei. În anul în care, teoretic, cel puțin, România se despărțea de coșmarul marxist-leninist, împlinisem deja 31. Mi-am trăit copilăria, adolescența și prima tinerețe în plin comunism. Mă rog, într-un stat socialist care „năzuia” spre comunism...
Dacă cineva m-ar fi întrebat dacă sper ca România să nu mai fie într-o bună zi o țară socialistă, aș fi răspuns categoric: „Nu!”. Nu speram. Nu credeam că este posibil să fie altfel. Speram ca, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, să pot trăi într-o țară ceva mai civilizată, fără frică, fără sentimentul surd al culpabilității, fără cozi interminabile în fața magazinelor alimentare, fără înjositoare așteptări în birourile cu miros cazon ale sediilor Ministerului de Interne pentru a primi mult așteptatul pașaport care să-mi permită ieșirea în afara granițelor țării, fără ședințe de partid desfășurate într-o limbă de lemn de o imbecilizantă platitudine, fără activiști de partid care se credeau atotștiitori...
Nu speram într-o schimbare radicală dar doream o ameliorare generală a condițiilor de trai. Eram naiv, ca să nu spun mai rău: nu realizam că sistemul comunist nu poate fi îmbunătățit din interior, că, așa cum este el construit, respinge în fașă orice tentativă de reformare. Credeam și eu, după modelul gorbaciovist, că putem avea un comunism cu față umană. Ei bine, eu aveam cel puțin o scuză, una palidă, ce e drept: eram... naiv. Sau neinstruit. Sau incult. Necitit. Anesteziat. Frica familiei mele de a nu repeta și eu calvarul unora dintre ascendenții mei a făcut ca eu să nu fiu plămădit dintr-un aluat „revoluționar”! Simțul dreptății, atît cît îl aveam, ieșea la suprafață haotic, uneori inconsistent alteori inutil, dar niciodată cu o finalitate radicală. Nu cutezam să dărîm sistemul. Nici nu credeam că se poate, cum am mai spus.
Anul 1989 mi-a oferit prilejul unor reașezări în ierarhia speranțelor. Am căpătat alte măsuri pentru ceea ce considerasem pînă atunci ca fiind posibil sau imposibil... Evenimentele s-au scurs uimitor de repede, cu o accelerație exponențială. Finele anului m-a găsit în dispoziția celui care aștepta totul de la evenimentele care se desfășurau sub ochii înlăcrimați și cu suflarea sacadată a celui care știe că mai are de alergat zece pași pînă la adăpostul de urgie! Atunci, în ultima săptămînă a lui decembrie, am crezut că ne vom întoarce cu toții fața spre lumină, spre adevăr! Mergeam pe stradă, în Onești, și, de la etajele blocurilor auzeam strigîndu-se: „Jos comunismul”! „Strigați, domnule - mi se adresa vocea - jos comunismul!” De ca și cînd mai era nevoie să mă invite cineva: „Jos comunismul!” am răspuns, ca într-un salut pascal prin care ne recunoșteam unii pe alții ca frați întru aceeași credință!
17 decembrie 1989... Ceaușescu a ordonat foc împotriva celor care strigau „Jos comunismul” la Timișoara. În Onești nu se întîmpla încă nimic... Repetam, în grupul nostru de prieteni, colinde pentru apropiatul Crăciun. 7-8 voci tinere, o mandolină... Un „Deșteaptă-te, române” cu geamul de la sufragerie deschis către o incintă din care răsunau aplauze complice...
Sentimente amestecate, confuze, o speranță neîntrupată, așteptare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu