16 Decembrie 1989

   Acum douăzecișicinci de ani, la Timișoara, o mișcare de solidaritate spontană cu pastorul Lazslo Tökes a constituit scînteia care a declanșat ceea ce avea să se numească Revoluția Română din Decembrie 1989.

   Dar terenul schimbărilor profunde în configurația politică a continentului european a fost pregătit încă de la mijlocul deceniului al nouălea prin urcarea la cîrma URSS a lui Mihail Sergheievici Gorbaciov, primul leader sovietic care a vrut să reformeze din interior partidul comunist prin lansarea celebrelor concepte „glasnosti” și „perestroika”.

   Ceea ce nu și-a putut închipui, însă, omul care, pe drept cuvînt, a putut fi supranumit „omul secolului”, a fost că, în fibra sa intimă, ideologia comunistă nu permitea reformarea din interior și cu atît mai puțin libera exprimare a opiniilor critice la adresa-i! Odată dezlănțuite cele două arme ale „reformării”, sistemul comunist nu avea decît o alternativă: fie să le anihileze așa după cum o mai făcuse de atîtea alte ori (comunismul nu a tolerat nici o disidență, a se vedea Ungaria 1956, Praga 1968, Polonia 1981...), fie să sucombe sub presiunea atacurilor lor. 1989 a însemnat implozia comunismului provocată de sinucigașa tentativă de autoreformare! 

   Finele anului 1989 avea să găsească o Europă de Est care renunțase la comunism pe cale pașnică. Rînd pe rînd, Ungaria, Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, pînă și Bulgaria cea de Moskova ascultătoare au apucat-o pe calea reformelor care, în fapt, au dus rapid și inexorabil la abandonarea sistemului care nu putea fi reformat. Au apărut noi mișcări democratice, au reînviat partide politice aruncate în temnițele comuniste imediat după 1945, a căzut Zidul Berlinului, simbol rușinos al scindării Europei postbelice.

   Un singur bastion al comunismului mai rezista, imbecil și nevolnic, în Europa din decembrie 1989: România condusă de clanul Ceaușescu. Un partid de 3,8 milioane de români adunați sub steagul roșu din teamă, oportunism, naivitate, prostie, ticăloșie, inerție, un colos care funcționa exclusiv pe baza inculcării sentimentului de vinovăție potențială trăgea să moară în ciuda apelurilor disperate ale unei conduceri care nu știa altceva să facă decît să lanseze slogane găunoase și să acuze agenturile occidentale de instigare la revoltă.

   Timișoara lui 16 Decembrie 1989 a fost scînteia. „Azi în Timișoara, mîine-n toată țara!” - se putea auzi în difuzoarele radiourilor care transmiteau emisiunile postului de radio „Europa Liberă”. Așa a și fost. În 22 decembrie 1989, la capătul unui maraton de mitinguri muncitorești convocate sinucigaș de Ceaușescu, spre a-i condamna pe „huliganii” de la Timișoara, dictatoul din Scornicești și-a luat literalmente zborul de pe acoperișul sediului Comitetului Central al P.C.R. pentru ca, trei zile mai tîrziu să fie împușcat, în zi de Crăciun, la capătul unui proces încropit de noua putere aflată în abruptă căutare de legitimitate! 

   Cu patru ani în urmă am publicat pe acest blog o evocare a unei cumplite zile a revoluției, o puteți găsi aici!

   De ce am scris acest text (și poate voi mai scrie cîteva pe această temă)? Pentru că, la 25 de ani de la acele evenimente, tinerii mei elevi nu știu mare lucru despre comunism (în afara unor clișee simplificatoare culese de prin manuale) iar mai vîrstnicii noștri conaționali încep a uita ce a însemnat sinistra perioadă istorică dintre 1945 și 1989.